Ivanov - Contemplând secrete

Capitolul XII

Steaua lui Solomon

            Sunat de pe mobilul fetei, Ian venise într-o fugă până la muzeu, iar în mașină îi puse centura și tăcuse tot drumul până când ajunsese în fața casei.

     — Ce-ai pățit la muzeu, Tay ? o întrebase Ian, iar tânăra stânjenită tăcuse. Dacă nu vorbești cu mine chiar nu știu cum să te ajut, continuase acesta strângând volanul în mâini.

     Tayna își strânse ochii chinuindu-se să uite tot ce văzuse.

     — N-am nevoie de ajutor, scânci simțindu-se prost pentru învinovățirea tatălui și ieșise din mașină.

     Nu o mai salutase pe bunică și se închisese în cameră, pașii greoi ai lui Ian îi atrase atenția femeii.

     — Ce-a pățit ? îl întrebase îngrijorată strângându-și basmaua sub bărbie.

     — Nu mai știu nimic, mamă Emily, se așezase ostenit pe scaunul de lângă sobă și își încălzi mâinile la focul din vatră. Nu mai știu ce să fac. O pierd pe Tayna, iar...mama ei nu-i aici să mă ajute...Nu cred că sunt un tată prea minunat...

     — Ești un tata minunat, Ian, îngăimase bătrâna și își luase un scaun așezându-l lângă el. Crezi că dacă erai altfel îmi lăsam fata să se mărite așa de tânără ? Am văzut în tine ceva special, ceea ce a văzut și ea, și Tayna nu va renunța la tine niciodată. Este adolescentă acum. La șaptesprezece ani nici eu nu o mai înțelegeam pe fiică-mea. Trebuie doar să ai încredere în ea și să nu uiți niciodată să-i spui cât de mult o iubești. Tayna este specială, surâse bătrâna, am văzut asta cu toții când s-a născut și să-ți pierzi încrederea în ea e ca și cum ți-ai pierde credința în Dumnezeu.

     — Oh, haide, mamă Emily, scâncise bărbatul. Aș vrea să fie așa cum spui dumneata, dar dacă nu-i și o pierd ?

     Bunica nu mai spusese nimic când disperarea din privirea bărbatului o cuprinse și se ridicase de lângă el.

     Tayna își șterse lacrimile în fața oglinzii și se privise cu dezamăgire. Era o lașă și înainte, dar acum îi era rușine cu ce era ea fizic. Îi era rușine de ea și îi era milă de trecut, asta făcând-o să plângă din nou. Își aruncase amuleta în chiuvetă considerând că nu va mai avea nevoie de ea și se aruncase în pat afundându-și chipul în perne.

     Când se trezise nu mai avea energie nici să se dea jos din pat. Avea impresia că va răci, o durea în gât și îi ardea tot corpul, iar când își dăduse pătura de pe ea remarcase pata de sânge ce-i colorase lenjeria albă. Sărise speriată și se căutase peste tot, în final dându-și tricoul jos și remarcase pe spatele acestuia dungi de sânge. Îl lăsase să cadă pe podea și înmărmurise. Spatele ei era plin de zgârieturi de parcă întregile ore în care dormise și le petrecuse pe un pat de spini, dar când își privise spatele în oglindă sesizase mai bine că zgârieturile formau un simbol. Era aidoma stelei pe care o desenase Dion ca să-l facă vizibil pe Ivanov, doar că cea desenată pe spatele ei avea doar cinci colțuri și era o stea întoarsă – cu două colțuri în sus, două în laterale și una în jos.

   Înghițise în sec și își trase tricoul însângerat peste cap, iar de parcă ar fi fost hipnotizată se îndreptase spre ușă și părăsise camera, apoi casa bunicii.

     Era ora opt seara. Pășise pe poteca pietruită din fața casei bunicii și continuase să meargă fără vreo direcție anume. Deși mintea nu-i era de nici un ajutor conștientizase un țipăt, un țipet sinistru care o ademenea continuu, ca un cântec de sirenă. Și o ademenise până la cimitirul din afara periferiei. Se oprise la poarta din fier și privise crucea de pe aceasta, încruntându-se. Își ridicase mâinile de parcă voia să o apuce și să o rupă din sudură, dar când să continue să se înalțe, două mâini bărbătești o apucase de încheieturi și o smucise brutal de lângă poartă.