Doar o vară (Volumul 2)

Capitolul 9

Nu ştiam că Sergio este atât de bun la fotografii până să am ocazia de al vedea făcând câteva la peisajul de vară de afară. Huelva este într-adevăr un oraş frumos, cu multe flori pe străzile largi pe care ne plimbăm ținându-ne strâns de mână.

Aerul este călduț, iar zgomotul creat de valurile care se sparg uşor de țărm este relaxant şi ceva care te face să te simți ca într-un vis devenit realitate.

-Vezi biserica aia de acolo? Mă întreabă Sergio, indicând spre biserica aflată la câțiva metri distanță de noi. Acolo m-am ascuns când eram mic şi voiam să fug de acasă. Tata a anunțat poliția şi au întors oraşul cu susul în jos, însă nu s-au gândit să mă caute acolo pentru că ştiau că nu sunt prea credincios din fire.

Chicoteşte în urma propriei relici, iar eu zâmbesc la imaginea unui băiețel ascuns într-o biserică.

-Voiai doar să te amuzi pe seama lor? Întreb curioasă.

În momentul ăsta regret că Sergio nu este mai înalt decât atât. Este mai înalt cu zece, maxim treisprezece centimetri decât mine şi pot vedea cu uşurință cum un zâmbet apare pe chipul său.

-Bineînțeles, răspunde cu uşurință. Adoram să fac asta.

Zâmbesc, cu toate că fiori reci îmi străbat şira spinării. Sergio se comportă oarecum diferit în Huelva decât o făcea în Bruxelle. Pare mai viclean, îngândurat şi distrat.

-Credeam că nu îți place să îi vezi pe alții suferind, spun încet.

Am impresia că muşchii i se încordează, însă îşi revine atât de repede încât îmi lasă părerea că mi s-a părut.

-Au fost glumițele unui băiețel, spune el, uitându-se la mine. Cu tine ce e?

Ridic din umeri impasibilă în urma întrebării lui.

-Nu mi-ai spus că stăm mai multe zile, îi spun.

-E, a fost o decizie luată pe moment, iubita mea. Aşa mult te-a deranjat să stai în casă cu ai mei?

-Nu, nu, sigur că nu, mă grăbesc să spun, oprindu-mă în loc şi poziționându-mă în fața lui. Părinții tăi sunt minunați şi îmi place să îmi petrec timpul cu ei.

Problema era de fapt fratele lui mai mare care nu doar că îmi invadează mult prea mult spațiul personal, ci şi mă intimidează cu simpla lui privire.

-Atunci care este problema? Întreabă, punându-şi mâinile pe umerii mei.

Îi evit privirea intensă, imagini cu mâna lui Alejandro pe piciorul meu invadându-mi mintea. Sunt o laşă atât de mare încât nu îl pot privi pe Sergio în ochi şi să îi spun ce a făcut Alejandro.

-Sergio, trebuie să îți spun ceva, spun în cele din urmă, ridicându-mi privirea asupra chipului său încruntat.

El aprobă din cap pentru a mă încuraja să continui.

-Aseară la cină...

-Uite pe cine întâlnesc aici! Exclamă un glas de undeva din spatele meu. Ce coincidență, nu ştiam că sunteți aici.

Acum în dreptul meu este nimeni altul decât Alejandro cu un imens zâmbet pe chip. Îşi are mâinile la spate, iar ochii săi maro trec de la mine la fratele său mai mic care nu arată afectat de prezența lui aici.

-Ce cauți aici, Alejandro? Întreabă Sergio.

Mă aşteptam să găsesc ceva în tonul său, însă el este doar politicos şi chiar interesat de ce anume face fratele lui. Pare să fii uitat cu cine avem de aface sau poate el a decis să îl ierte pentru ce a făcut.

-Mă plimbam, răspunde el scurt. Dar voi?

-La fel, spune Sergio.

Ochii lui Alejandro au făcut imediat contact cu ai mei, iar un fior rece m-a trecut pe şira spinării. Caut protecție în brațele lui Sergio când fac un pas micuț spre el, însă  nu pare atent la gestul meu, spre deosebire de Alejandro care zâmbeşte mai mult forțat cu un colț al buzelor.

-Ar mai trebui să fotografiez câteva monumente de aici, murmură Sergio în barbă. Alejandro, te superi dacă îi arăți tu oraşul lui Cassley?

Gura mi se deschide de şoc şi îmi privesc iubitul cu pură uimire. De ce făcuse una ca asta?

-Cu cea mai mare plăcere, rânjeşte Alejandro în direcția noastră, amuzat de situație.

-Nu e nevoie, pot veni cu tine până faci nişte fotografii, spun.

Cum să îi treacă prin cap una ca asta? După câte am trecut din cauza fratelui său el vrea să mă lase pe mâna lui?

-Am văzut cum te plictiseai şi înainte, îmi spune, prinzându-mi fața în palmele sale mari şi depunând un sărut cast pe ele. Încă sunt cât se poate de uimită şi furioasă în acelaşi timp.

-Nu mă plictiseam, insist să vorbesc apăsat pentru a înțelege mesajul.

Alejandro pare mai prinzaş din acest punct de vedere pentru că îşi drege uşor glasul  şi îşi vâră mâinile în buzunarele pantalonilor scurți de pe el.

-Văd că vă descurcați, deci probabil mă voi retrage acum, spune el, după care pleacă fără a mă privi din nou.

-Ce naiba a fost aia? Întreb nervoasă, simțind cum obrajii îmi iau foc.

-Mă crezi sau nu, Alejandro regretă ce a făcut şi încearcă să se schimbe, spune Sergio la fel de pornit împotriva mea. După cum vezi încearcă din greu să facă ceva, însă tu eşti ca o rocă tare. Încetează să fii atât de rea şi acordă-i o şansă. Până la urmă este vorba despre fratele meu.

Dacă până acum am fost uimită, după replicile astea mă simt de-a dreptul şocată. Ar fi trebuit să mă gândesc că Sergio nu va sta împotriva fratelui său multă vreme. Iar chestia cea mai urâtă este că eu sunt personajul negativ din toată povestea asta, nu Alejandro.