The Night of Wolves I

V. Lorraine's P.O.V

După întâmplarea de acum câteva ore cu curentul, m-am gândit serios la ce ar putea însemna "monştrii din întuneric". Din câte ştiu eu, Hailey este pasionată de lumea paranormalului, însă de când Domnul Reed ne-a dat referatul despre vârcolaci, a luat-o razna de tot. În fine, poate că ar trebui să adorm. Ceasul digital de pe noptieră indică ora 12:34. Îi arunc o privire lui Wade care a insistat să doarmă pe fotoliu, susţinând că este destul de confortabil. Buclele lui aurii erau scăldate în lumina lunii pline, căpătând o nuanţă argintie. Era atât de adorabil când dormea ! Capul lui stătea sprijinit de spatele fotoliului, picioarele erau aruncate neglijent peste braţele mobilierului, iar mâinile sale erau aşezate în poziţii ce păreau confortabile. Din când în când îi observam mişcările ritmice ale pieptului ce mă linişteau într-o oarecare măsură. Simţeam cum pleoapele îmi alunecau încet peste ochii, aşa că m-am aşezat mai bine şi m-am cufundat uşor într-un somn adânc.

Eram într-o pădure. Fugeam. Simţeam cum ceva este pe urmele mele. Copacii mi se puneau în cale, îngreunându-mi fuga. Era lună plină. Auzeam urletele macabre ale lupilor fiind tot mai aproape. Frunzele foşneau zgomotos. Vântul bătea cu putere, făcându-mi firele de păr să-mi biciuiască faţa. O perdea de iederă atârna în faţa mea. Cu ultimele puteri, mă avânt prin frunzele pişcătoare. Ceva mi se încolăci în jurul mâinii, târându-mă înapoi. Îmi simt inima bătându-mi să-mi iasă din piept. Mă zbat să scap din strânsoare, însă cu cât mă străduiam mai mult, cu atât durerea se intensifica. Îmi ridic privirea spre ceea ce mă ţintuia locului. Era iedera. Îmi folosesc mâna liberă pentru a rupe tulpina ce mă ţinea captivă, dar planta parcă prinse viaţă, încolăcindu-se şi în jurul celeilalte mâini. Privesc neajutorată cum iedera mi se infăşoară în jurul braţelor şi al picioarelor, apoi în jurul întregului meu corp. În încercarea stupidă de a scăpa, cad pe iarbă, rămânand cu privirea fixată la cer. Lacrimi mici îmi apar în colţul ochilor, însă într-un fel sau altul, reuşesc să le stăpânesc.

- A venit timpul să mori, se auzi o voce spartă venind din spatele meu.

Un bărbat fără chip se aplecă deasupra mea, închizându-mi ochii cu mâna sa. Mă cutremur imediat ce îi simt atingerea la fel de rece ca moartea. Panica mă cuprinde încetul cu încetul. Nu vreau să mor. Nu, nu vreau ! Vreau să trăiesc ! Vreau să trăiesc ! Un ţipăt de disperare îmi scapă printre buze.

Apoi mă trezesc. Mă ridic speriată în şezut, lacrimile şiroindu-mi pe faţă. Îmi plimb mâinile pe suprafaţa plană a patului, pipăind cearceaful cu mişcări rapide. Wade sări buimăcit din fotoliu, traversând din câţiva paşi distanţa dintre noi.

- Lorraine, eşti bine ? întrebă el îngrijorat, aşezându-se lângă mine.

În loc de răspuns, mă arunc în braţele lui, tremurând din toate încheieturile.

- Nu vreau să mor, spun eu, coşmarul rulând din nou şi din nou în mintea mea.

- Şhh, sunt aici, Loo ! Şti că nu aş lăsa pe nimeni să-ţi facă rău vreodată.

Mă agăţ de gâtul lui, ca şi cum viaţa mea ar depinde de asta. Mâinile lui se plimbau încet pe spatele meu, căutând să mă liniştească. Încerc să-mi reglez respiraţia sacadată după cea liniştită a lui. Curând expir obosită, ritmul inimii reintrând în normal. Ies din îmbrăţişare, stând acum faţă-n faţă cu el. Îmi şterg rapid lacrimile. Nu vreau ca Wade să mă vadă aşa. Mă uit atentă pe fereastră,evitându-i privirea. Luna strălucea palidă şi ostilă pe bolta înstelată.

Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, Wade se ridică de pe pat, se duse la fereastră şi trase draperiile fără nicio ezitare, apoi se întoarse la mine.