The Night of Wolves I

Capitolul XIV

Stăteam în braţele lui Drake, respirând greoi. Mâna lui apăsa pe rană, încercând să oprească hemoragia. Încercă să mă vindece, însă eşuă. Îmi las capul pe spate, privindu-l îngrijorată. Ochii lui erau roşii şi aproape că tremura de furie.
- Viperă afurisită, mârâi el, ţi-a înfipt ţăruşul ăla, ştiind că eu nu pot vindeca rana produsă de el.
- Şhh, acum nu mai contează, îi spun eu încet.
- Ba contează, Lorraine ! Nu te pot lăsa să mori ! spuse el disperat, strângându-mă mai tare la piept.
- Te... te iubesc, şoptesc eu.
- Să nu îndrăzneşti să mori !
Las un zâmbet să-mi apară pe faţă, simţind cum alunec încet în ghearele morţii.
- Lory !
Mă trezesc într-un loc ciudat. Totul era alb. Cerul şi pământul păreau să se fi unit într-unul singur. Până şi eu eram îmbrăcată în alb. Fulgi ce păreu a fi de zăpadă îmi pudrau părul care era singura pată de culoare din locul acesta. Mă întind după un fulg, prinzându-l în mână. Observ îngrijorată că nu era nici rece nici cald. Abia dacă îl simţeam.
- Bună, surioară ! o voce îmi întrerupse scurta observaţie.
Îmi ridic privirea speriată, rămânând înmărmurită când văd fetiţa de cel mult 12 ani cu părul auriu precum spicele de grâu şi ochii albaştrii precum cerul.
- Emma ? întreb eu pentru a fi sigură.
Ea afirmă încet din cap, zâmbindu-mi.
Alerg spre ea, prinzând-o în braţe. Îi puteam simţi inima bătându-i energic în piept şi mirosul de lavandă.
- Mi-a fost atât de dor de tine ! spun eu cu lacrimi în ochi.
- Şi mie, spuse ea. Acum, trebuie să mă asculţi cu atenţie. Ştiu că nu-ţi va plăcea ce vei auzi, dar e singura cale prin care poţi înţelege. Damian a aflat cine eşti cu adevărat, Loo. Este doar o pierdere de timp până când îi va întoarce şi pe ceilalţi împotriva ta, spuse ea hotărâtă.
Este incredibil cum poate să fie atât de matură la 12 ani.
- Cine sunt ? o întreb eu sceptică.
- Eşti unica moştenitoare a familiei Hoffnick. Eşti o vrăjitoare, la fel ca mine. Poate într-o zi ne vom revedea, însă locul tău nu este aici. Nu acum !
Nu apuc să o întreb ceva ca totul se făcu negru.
Îmi deschid ochii, ridicându-mă rapid în şezut. Drake stătea încă lângă mine, cu faţa îngropată în palme. Respira încet şi tremurat, probabil de nervi sau tristeţe. Mă aplec încet spre el, aşezându-mi o mână peste încheietura lui. El tresări surprins şi îşi ridică privirea către mine.
- Eşti un înger ? întrebă el uimit.
- N-ai tu norocul ăsta, îi răspund eu.
Drake mă prinse în braţe, lăsându-mă fără suflu.
- A fost oribil, spuse el distrus.
- Acum sunt aici. Voi fi întotdeauna, spun eu, atingându-i obrazul cu o dezmierdare uşoară.
- Asta este o promisiune ? întrebă el încă buimăcit de tot ce se întâmplă.
- Da, spun eu încet.
- Te iubesc, Lory ! spuse el, sărutându-mă uşor pe buze. Te voi iubi întotdeauna.
- Orice aş face ? întreb eu brusc.
- Orice a-i face, admise el.
Zâmbesc tristă, sprijinindu-mă de el. Vântul ne biciuia furios chipurile, determinându-mă să mă adăpostesc la pieptul lui Drake.
- Ar trebui să intrăm, strigă el peste vuietul vântului.
Afirm dezinteresată, ridicându-mă de pe poteca pietruită. Rămân surprinsă cu ce uşurinţă m-am ridicat de pe jos. Mă simt de parcă am renăscut. Îmi trec mâna peste locul în care ar fi trebuit să se afle rana mea, însă dispăruse în totalitate.
Îl prind pe Drake de mână, ţopăind fericită pe lângă el. În ciuda tuturor întrebărilor care mă bântuie din cauza Emmei şi a celor auzite în dimineaţa asta, sunt cuprinsă de o stare ciudată de... fericire.
- Cred că antrenamentul s-a terminat, nu ? îl întreb eu.
Drake mergea tăcut, părând absorbit de gândurile sale.
- Mai eşti rănită ? îmi răspunse el cu o alte întrebare.
- Nu.
- Straniu, spuse el gânditor. Ar fi trebuit să simt ce simţi tu.
- Mă îndoiesc de asta. Poţi simţi ce simt eu doar dacă mă răneşti şi...
- Te doare de 10 mai profund.
Deci de aceea îmi doream mai repede să mor decât să mai simt vreo clipă durerea aceea în umăr când l-am înjunghiat pe Drake. Bine de ştiut. Nu voi mai face aşa ceva în viaţa mea.
Brusc, atenţia lui Drake este furată de Anna care încă se mai afla pe teren, stând de vorbă cu Wade.
- Drake, te rog, nu merită, spun eu, ţinându-l hotărâtă de braţ.
- Nimeni nu se poate atinge de tine fără să scape nepedepsit, spuse el fără nicio inflexiune în voce.
Încerc în zadar să-l conving să o lase în pace pe Anna, ajungând să fiu azvârlită pe iarbă. Până să mă dezmeticesc, Drake se năpustise asupra Annei sub privirile la fel de neîndurătoare ale lui Wade. Mă întreb ce l-a determinat să o lase baltă pe preţioasa lui soră.
Mă ridic de pe iarbă, vrând să-l dau pe Drake jos de pe Anna. Mă speria latura asta a lui. În ultimul moment, sunt oprită de două braţe.
- Dă-mi drumul, Wade ! şuier eu nervoasă.
- Nu pot. În plus, merită asta, spuse el.
- De când te-ai întors tu împotriva ei ? întreb eu neîncrezătoare.
- De când a încercat să te ucidă. Şi îmi pare rău pentru ieri. Aflasem ceva şi nu eram în cea mai bună stare. Nu trebuia să-mi vărs nervii pe tine. Îmi pare rău.
Oftez obosită, întorcându-mă spre el.
- Poţi să-mi dai drumul, nu mai fac nimic, spun eu.
El se conformă, eliberându-mă din strânsoarea braţelor sale.
- Facem pace ? mă întrebă.
- Deocamdată...
Un urlet brăzdă văzduhul, făcându-mă să mă înfior. Îmi întorc privireal către Anna, văzând-o plină de sânge. Scot un ţipăt speriată, văzând-o că nu se mişcă.
- Felicitări, Anna ! De acum eşti un rogue, spuse Drake obosit.
- Ce e un rogue ? îl întreb eu pe Wade.
- Un exilat. Un lup singuratic mai exact, îmi explică el.
Mă uit la Drake ce semăna cu un zeu al răzbunării. Era plin de sânge, având o rană adâncă pe obraz şi tricoul sfâşiat.
- Familia noastră a fost întotdeauna puternică, adăugă Wade.
Simţind cum ceva din mine râvneşte după Drake, uit de Wade şi fug către sufletul meu pereche.
- Deci ai simţit, spuse el, rânjind.
- Cum ai făcut asta ?
- Suntem suflete-pereche, Lory. Putem comunica prin telepatie.
- ACUM ÎMI SPUI ? îl întreb eu enervată.
El chicoti, apoi îşi trecu mâna peste tricoul sfâşiat. Era plin de sânge.
- Eşti rănit, spun eu îngrijorată.
- E doar o zgârietură, spuse el nepăsător.
Îmi aşez mâna pe obrazul lui rănit, trasând dârele roşiatice cu un deget. Rana lui se vindeca în urma atingerii mele, lăsându-mă uimită. Oare Emma chiar a avut dreptate ? Sunt o vrăjitoare sau a fost doar un vis ?

***

După ce am luat prânzul, toţi fiind incredibil de tăcuţi, am hotărât să mă duc la bibliotecă. Trebuie să fie şi cea mai mică carte de vrăji în încăperea aia imensă.
Mergeam plictisită pe hol, încercând să-mi amintesc în ce aripă a conacului am văzut biblioteca.
- Cauţi ceva ? mă întrebă Sasha care tocmai ieşise dintr-o cameră.
- Um, da... Şti unde este biblioteca ? o întreb eu, apoi văzând că se uită ciudat la mine: Mă plictisesc de moarte aici.
- Ah, bine ! Urmează-mă ! cedă ea.
Mă duc după ea pe coridoarele întortochiate şi scările în spirală, până când ajungem în faţa unei uşi masive din stejar.
- Wade este înauntru, poţi să-l întrebi pe el cum pleci de aici. Eu am puţină treabă, însă o să mă revanşez eu după, îmi zâmbi ea, apoi se întoarse şi plecă.
Intru în bibliotecă cu inima bătându-mi nebuneşte în piept. Oare mă simt aşa pentru că o să fac ceva interzis, sau pentru că voi fi în aceeaşi încăpere numai cu Wade după atât de mult timp?

Am postat în sfârşit încă un capitol. Sper să vă placă ! Aştept păreri :3