Înăuntru

Toamnă în sufletul meu

MaraAnabethe

E toamnă în sufletul meu,
E frig şi mi-e greu.
Şi sufletului meu îi e greu,
Dar el se descurcă mereu.

Iubirea lui îmi arde-n piept
Şi-l port adesea-n gândul meu,
Neobosit îmi umple gândurile
Ca un colorat anotimp.

Am crezut, copilă naivă fiind,
Că dragostea noastră veşnic va dura
Şi, că în ale noastre piepturi,
Se va zbate mereu dragostea.

E toamna inimii mele,
A sufletului meu chinuit de patimi,
Umbrit de lipsa iubitului
Cu ochii ca migdala.

Frunza s-a desprins
Şi cum lacrimile mele
Pământul l-au udat,
Ea l-a protejat.

Căci el m-a lăsat pustiită,
Dezgolită şi cu rănile sângerând,
Iar vântul şuierând,
Aproape că m-a doborat.

- Deschide-ţi poarta, iubite,
Pentru ultima dată-n viaţă,
Nu mă lăsa să mor aici,
Privată de a ta mângâiere.

Dar el nu se îndură,
Nici nu mă priveşte,
Ci mă lasă de izbelişte;
Şi dispare-n negură.

În toamna asta friguroasă,
Abia-mi rezistul sufletul,
Doar amintirea lui m-apasă
Şi-mi încălzeşte pieptul!

O! ce cruzime eu îndur,
Şi ca o pasăre mă zbat,
Căci cu ale mele aripi lungi
Tocmai din cer mă abat.

De acolo m-aruncă dorul nespus,
Căci m-am înălţat prea sus,
Am zburat pe lângă Soare
Fără să ştiu cum doare.

Cu ai lui ochi mari de migdală,
Cu buze pline pârjolite
Şi cu a lui vorba dulce-dulce,
În boala m-a băgat.

Ca un biet efemer,
Ma prăpădesc cu capul pe pământ,
Cu aripile-mi-nsângerate
Şi cu inima zdrobită.

E toamnă-n al meu suflet,
E frig şi mi-e greu,
Mă scurg încet ca o licoare
Fără să ştiu că i-am fost medicament.