Ziua cea mare sosi. Alessia avea să se întâlnească cu Edd după ore, iar Spencer era toată numai un zâmbet. Îi era şi ei dor de Mike, nu mai petrecuseră mult timp împreună de ceva vreme,deoarece amândoi avuseseră o săptămână aglomerată. Astăzi o să-şi petreacă o mare parte din zi cu el.
Se terminaseră orele, iar Edd o aştepta pe Alessia în faţa şcolii. Amândoi erau foarte emoţionaţi.
Pentru prima dată, Edd se temea să nu fie respins. Ochii lui străluceau privind trupul finuţ al fetei care se apropia încet, cu paşi mici şi reţinuţi, venind către el. Fluturii din stomac dansau pe bătăile inimii care erau din ce în ce mai accelerate la fiecare pas făcut de Alessia. Și ea simțea același lucru. Acum erau destul de aproape încât să îşi simtă parfumul unul celiuilalt.tracţia dintre ei era atât de puternică,încât Edd abia se stăpâni să nu o sărute. Alessia dorea şi ea să facă acelaşi lucru şi să fie strânsă în braţe.
- Hey, Alessia! o strigă Edd și îi zâmbi larg.
Era foarte fericit că o vede, dar înfricoşat la gândul că ea nu-l va accepta.
- Hey…
- Ce faci? Pari obosită..Eşti ok?
- Da, sunt bine. Am găsit o carte interesantă şi am citit până târziu…d-aceea sunt puţin obosită, zâmbindu-i frumos în timp ce îl mințea. Toată noaptea își pregătise „discursul”.
- Lasă cititul pe timpul zilei, noaptea e făcută ca să te distrezi altfel…În fine, nu am răbdare să începem astfel de subiecte. Ştii despre ce vreau să vorbim. Vreau să-mi spui dacă-mi dai şansa de a te face cea mai fericită fată din lume.
Edd îşi aşteptă verdictul. Trăiau amândoi atât de intens momentul. Alessia îl chinui cu câteva secunde de tăcere, o tăcere atât de apăsătoare pentru Edd.
- Eu…
Cuvintele sunt de prisos. Dă-l naibii de <<discurs>>. Vrei să ştii ce vreau?!” Se întinse către el și îl îmbrăţișă, sărutându-l lung și apăsat. Momentul fu unic. Niciodată nu au mai simţit asta…era atât de special totul…
- Exact asta voiam și eu! Exclamă Edd şi o mai sărută încă și încă o dată.
Alessia simți că zboară și că inima ei deţinea acum controlul, nicidecum mintea.
- Alessia, cre
de-mă nu m-am mai simţit aşa cu nicio fată!
Ea nu răspunse nimic. Mergeau ţinându-se de mână către o bancă din parcul ce se afla în apropierea şcolii. Au găsit una liberă lângă o tufă de trandafiri albi. Edd luă un trandafir mic, parcă rupt dintr-un nor alb şi-l puse în părul roşu al fetei, apoi îi sărută fruntea.
- Eşti atât de frumoasă, de dulce şi… de pudică.
- Hihi…când sunt cu tine parcă…zbor, parcă sunt într-o altă lume. Este ciudat oarecum. Suntem foarte diferiţi, dar ne dorim acelaşi lucru :să fim împreună.
- Ştiu. Şi eu mă simt la fel cu tine.
- N-o să-ţi pese de ce-or să spună prietenii tăi? Cu siguranţă o să ne auzim vorbe, mulţi or să îşi bage nasu’…
- Nici vorbă! răspunse Edd zâmbindu-i. Niciodată nu mi-a păsat de ce spun ceilalţi. Şi nu îi mai numi „prieteni”..numai prieteni nu îmi sunt. Ei au nevoie de mine pentru că am bani ,organizez chefuri și ne distrăm. Sunt convins că toţi mă judecă ,dar mi se rupe de asta. Mereu am făcut ce-am vrut, chiar dacă nu a ieşit tocmai bine. Sunt mândru de cine sunt şi sper că după ce mă vei cunoaște mai bine vei fi şi tu mândră de mine.
Alessia era foarte mulţumită de răspuns și de cum gândeşte el. Începeau să se cunoască şi uşor, uşor se leaga între ei,ceva mai mult decât atracţia fizică.
Ceaţa din mintea lui Edd dispăru (Partea I: „îşi dădu seama că dorea altceva de la ea…), iar acum aflase ce voia. Îşi dorea să o cunoască mai bine, să o protejeze, să o facă fericită, să-i câştige încrederea și să-i fie fidel. Toate aceste dorinţe îi erau noi, mai ales ultima enumerată. Dar le acceptă. Îi plăcea tot ce era nou și dorea ca în fiecare minut să simtă că…TRĂIEŞTE.
Alessia era liniştită și fericită acum. Abia aştepta să-i povestească lui Spencer cât de frumos era ceea ce i se întâmpla. Cu gândul la Spencer fu străbătută de un fior rece. Îşi amintea ceea ce îi spusese Edd, și anume că el nu are prieteni. Nu-şi putea imagina viaţa fără Spencer şi credea că Edd are nevoie de un Spencer masculin. Nu putea merge pe stradă să aleagă un băiat care să-i fie prieten lui Edd, tot ce putea face era să încerce să-i umple puţin golul acela. După momentul de tăcere în care amândoi meditaseră ,Alessia îl privi în ochi şi rupse tăcerea:
- Vreau să avem o relaţie sinceră, bazată pe comunicare. Dacă nu o să se lege niciun sentiment mai special între noi ,măcar să fim prieteni. Simt că nu vreau să te pierd, vreau să ştiu totul despre tine şi să-ţi fiu alături mereu.
- Atât timp cât simţim asta ,la care se adaugă şi atracţia fizică, moment în care tu roşeşti când eu aduc asta în discuţie, nu putem fi doar prieteni.
O sărută gingaş până când telefonul Alessiei îi întrerupse.
- Ah, scuze. E mama. Cred că a trecut ceva vreme de când stăm aici.
- Alessia, pe unde umbli? Ai spus că nu stai mult. Nu ai mâncat nimic. Nu ai de scris și de învăţat?
- Scuze, mamă…a intervenit ceva. Îţi explic când ajung acasă. Sunt pe lângă parcul din apropierea şcolii.
- Bine, grăbeşte-te până nu se răceşte mâncarea…
După ce termină convorbirea, Edd se oferi să o conducă acasă cu mașina.
- Nu, mai bine mergem pe jos…Este atât de plăcut afară şi oricum nu mai am mult de învăţat pentru mâine. Iar acum am nevoie de puţin timp ca să găsesc o explicaţie plauzibilă pentru întârzierea mea..nu aş vrea să-i spun mamei de noi, nu cred că e momentul potrivit.
- Înţeleg.
Pe tot parcursul drumului au povestit întâmplări amuzante ,întrerupte când și când de câte un sărut.
