Dincolo de Aparenţe -RESCRISA-

Capitolul 1

     Am păşit liniştită pe holurile goale ale palatului. Nimeni nu era aici. Nimeni nu trebuie să fie aici. După calculele mele, familia regală şi majoritatea servitorilor sunt plecaţi la petrecerea anuală de celebrarea a zeiţei Meh, cunoscută drept zeiţa ce aduce calmul şi seninătatea nopţilor de vară. Această zeiţă e importantă pentru ei deoarece într-o lume atât de lovită de furtuni şi vânturi puternice, nimic nu e mai preţuit decât un cer senin şi un vânticel blând care să bată dinspre mare.

    Lumina difuză a asfinţitului scălda pereţii din marmură albă din jurul meu într-o aură liniştită, caldă. Totul în jurul meu îşi schimba culoarea de la un roz pal la un portocaliu aprins în materie de secunde. Umbra mea se profilează de două ori mai mare pe podea şi perete făcându-mă să semăn cu un spirit întunecat ce bântuie holurile palatului.

    Dar eu nu sunt aici pentru a mă juca de-a fantoma şi nici pentru a admira felul în care apusul îşi face de cap pe marmura albă ce mă înconjoară. Sunt aici pentru ceva mult mult mai important, mai antic şi mai puternic decât magia zeiţei înseşi.

    Am împins cu putere uşile de lemn ce ţineau ferecate treptele acoperite cu un material fin, moale la atingere şi extrem de întunecat. Pereţii de data asta au o culoare sumbră, serioasă, rece. Motivele gravate în piatra arsă ce mă înconjoară adaugă un plus impresiei generale de putere, de regalitate, de aroganţă rece care te poate zdrobi într-o secundă dacă nu te supui. Cât de sucită e familia regală? Doar sala tronului te poate face să îngenunchezi cu teamă şi să nu ridici capul din pământ până nu ţi se cere acest lucru. Din fericire eu am ajuns oarecum imună la acest lucru. Încă simt fiori reci trecându-mi pe şira spinării de fiecare dată când îmi ridic privirea şi dau cu ochii de figurile împietrite ale sculpturilor gravate peste tot în jurul meu.

     Rămâi lucidă, Patricia. Trebuie să las fricile stupide deoparte şi să mă concentrez pentru adevăratul motiv care m-a adus aici. Artefactul ăsta îmi poate aduce mai mult decât mi-aş putea închipui, dar pentru asta trebuie să ajung la el. Din ce mi-au spus servitorii apropiaţi Regelui camera cu obiecte preţioase se află la cel mai jos nivel al subsolului. Asta nu ar fi o problemă prea mare. Pot hoinări pe acolo în linişte atâta timp cât reuesc să găsesc afurisita de intrare în subsol.

      Continuând să păşesc apăsat prin camera largă şi întunecată, luminată doar de flăcărie pâlpâitoare ale lumânărilor de ceară violet am reuşit să prind un curent fin în jurul gleznelor. Nimic promiţător, nimic puternic. Dar în sfârşit ceva. Îngenunchind atentă la marginea treptelor acoperite cu cea mai fină catifea pe care am avut onoarea să o simt sub degete, am reuşit să simt din nou acea boare fină de aer rece, aproape îngheţat. Mai mult ca sigur aici e ascunsă intrarea.

      Paşi hotărâţi au început să se facă auziţi în anticamera luminoasă şi bătută de razele apusului pe care tocmai am străbătut-o. Dar la fel de repede pe cât s-au făcut auziţi la fel de repede au dispărut. Iar din ce am văzut eu nu mai e nici o altă cameră legată de acea anticameră. Asta poate însemna doar două lucruri. Ori persoana respectivă se pregăteşte să intre în încăpere ori a rămas captivată de priveliştea de afară. Orice ar fi sper din suflet să rămână acolo doar câteva minute în plus.

     Dându-mi o şuviţă de păr după ureche am reuşit să scot unul din acele extrem de lungi din părul meu. O să mă ajute să ridic plăcuţa ce cu siguranţă ascunde micul buton ce protejează comorile ascunse ale acestei insule. Am trecut uşor cu degetele de-a lungul îmbinărilor treptelor căutând acea mică ciobitură care să-mi dea răspunsul căutărilor mele. Dacă nu e aici, dacă într-un anume fel m-am înşelat o să trebuiască să abandonez. Nu am cum să găsesc un buton infim într-o cameră plină de gravuri şi sculpturi în relief. Nu e imposibil dar nu am timpul necesar pentru a căuta în amănunt. Nu când cineva e chiar în camera alăturată dorind să intre aici.