Dincolo de Aparenţe -RESCRISA-

Capitolul 7

Capitolul 7

Matias

Am păşit în interiorul temniţei ocupate de cei doi prizonieri lăsându-mi mantia să alunece în mâinile unuia dintre paznicii teminţei. Am nevoie de cât mai multă libertate de mişare pentru a-i putea face să vorbească. La o scurtă privire am putut să-mi dau seama că fac parte din specii total diferite, el, e un Exilat, un Demon ce a comis atrocităţii de neconceput chiar şi pentru noi. Iar ea, ea e o Damnată, o fată din neamul Shinigamilor care la fel, a comis ceva atât de atroce încât i-au fost retezate aripile şi a fost izgonită din Arsendil.

-Cine v-a trimis aici?

-Nu o să-ţi spunem nici morţi drăguţule. Poate doar dacă primim ceva în schimb.

Nu am spus nimic, doar i-am privit. Aşteptând să se calmeze. O să fie o aşa plăcere să-i chinui, să fac să urle de durere, să-i fac să îndure milă din nou şi din nou, fără să capete nimic. Nu am mai făcut sta de atât de mult timp... atât de mult timp a trecut de când am fost eu însumi.

"Cunoşti ceva trucuri noi. Doar îndreaptă-te spre acea parte atât de neagră a sufletului tău şi o să ai mai multă putere pentru a-i face să intre în spasme agonice. Ştii, la fel ca şi mine, că ţi-ar plăcea asta."

E adevărat, mi-ar plăcea asta la nebunie. Dar nu ştiu cât de mult aş fi în sare să risc. Nebunia dată de Întuneric nu e un efect secundar pe care să mi-l doresc prezent în viaţa mea. Cel puţin nu acum. O să mă mai gândesc. Acum cel puţin prefer să mă bazez pe ceea ce ştiu nu pe abilităţi ascuţite date de Elemente Întunecate. Am nevoie să fiu măcar puţin eu însumi.

"Pierzi multe, tinere Matias. Puterea mea combinată cu cunoştinţele tale ar fi letală"

E adevărat, pierd multe... dar oare... sunt dispus să pierd atâtea, să le pierd în favoarea a ce? A câteva clipe de luciditate. Mai bine aş profita de puterea nenorocitului ăsta. O să îmi confere ceva mai multă forţă şi poate, doar poate puţină stabilitate mintală. Măcar pentru câteva momente.

M-am dat un pas mai în spate trăgând cu putere aer în piept. Nu o să ajung niciodată să evoluez. Nu o ă ajung niciodată mai puternic decât am ajuns cu ajutorul Umbrelor dacă nu sunt dispus să risc. O să risc şi o să reuşesc să-l răpun şi pe acesta. Poate cu mai multă chinuială decât pe Umbre, dar o să reuşesc. Acum e acum, totul sau nimic.

-Sunt tot al tău, Întunericule.

Odată ce am rostit acele cinci cuvinte am fost pur şi simplu propulsat în propria minte. Am fost aruncat în cele mai dureroase amintiri ale mele. Mă întreb cu ce îl poate ajuta pe întuneric asta. Cu ce îl încălzeşte pe el să mă vadă că sufăr. Apoi încep să înţeleg, el se hrăneşte cu sentimente negative. Cu durere, cu ură, cu tot ce e la fel de întunecat şi de stricat pe dinăuntru ca şi el.

M-a lăsat să văd nenorocitul. M-a lăsat să văd tot ce corpul meu acum complet în puterea lui le făcea celor doi. Asta înainte să mă închidă cu totul în acel cufăr umplut cu durere, cu suferinţă, şi cel mai mult, cu regret şi nevinovăţie.

„-Mami... mami... deschide ochişolii... te log mami...

Vocea fratelui meu mi-a bubuit puternic în urechi, fiind singurul lucru pe care îl puteam auzi. Singurul. Nici o altă respiraţie înafară de respiraţia mea şi a fratelui meu. Aaron a plecat înnebunit lăsând totul distrus în urma lui.

-Du-te! Pleacă! Las-o pe mami în pace!

L-am dat la o parte pe Gabriel luând cu o oarte mare grijă capul mamei şi ţinându-l în poală. Apropae imediat pantalonaşii mei au fost îmbibaţi cu sânge. Asemenea părului mamei care din blondul foarte deschis pe care îl iubeam s-a transormat în roşu. Dar nu un roşu drăguţ. Un roşu asemănător cu cel din coşmarurile mele.