Viața... Viața poate fi de două culori: roz sau gri. Poate că majoritatea persoanelor nu realizează care dintre cele două culori le caracterizează viața, dar la un moment dat, în viața fiecăruia există un punct în care ne dăm seama de acest lucru.
...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Nu pot să cred că o să fiu nevoită să îi livrez comanda acestui nesuferit. Se pare că după ce că viața la școală trebuie să îmi fie pusă sub presiune de el, acum așa o să se întâmple și cu viața mea de la serviciu.
De parcă m-ar putea vedea, gura mi se întredeschide, clipesc rapid încercând să îmi revin în fire, apoi îmi îndrept spatele.
— Adresa, vă rog? întreb eu cu o voce care vrea să pară fericită, dar mai mult sună ca un radio stricat pentru că repet același lucru mereu când primesc o nouă comandă.
Mă întreb dacă el într-adevăr nu și-a dat seama că sunt eu... Iar dacă e așa cum va reacționa atunci când voi apărea la ușa lui cu o cutie mare de pizza în mână.
— Wallace Street, Nr. 12, spune lent de parcă recitează o poezie.
Notez adresa lui, apoi rup bucata de hârtie și o lipesc de masă cu ajutorul lipiciului hartiei atasat de partea de sus a acesteia.
— Comanda dumneavoastră va ajunge cât de repede se poate! exclam eu. O zi frumoasă în continuare!
Și uite așa, aproape că închid telefonul, circulația sângelui meu prin vene revine la normal, inima îmi bate liniștită, iar ușurarea mai că își face simțită prezența. Dar nu, așa ceva este imposibil când vorbim despre Max... Pentru că mai are ceva de zis:
— Mersi, și ție la fel, Brooke!
Rahat! Și-a dat seama că eu sunt. Ce mă fac acum? Dacă o să îl rog pe Luke să ia tura asta, Max cel mai probabil o să se întrebe de ce nu am dus chiar eu comanda, iar mâine ziua o să aibă un plus de tachinări. Mai că nu îmi vine să mă pleznesc.
Nici nu mai aștept să zică altceva, pentru că în secunda următore închid telefonul și pun receptorul la locul lui, urmând să mă sprijin de tejghea, murmurind o înjurătură.
Aud pași apropiindu-se din spatele meu și din cauza faptului că lucrez aici de ceva timp și că sunt o persoană care se focusează mult pe personalitatea persoanelor care o înconjoară cât și pe caracteristicile lor, recunosc acest mers ca fiind a lui Luke și asta doar prin simplul fapt că el are un mers foarte liniștit pe lângă cel al șefului meu, ei fiind printre singurele persoane cu care dau ochii în pizzeria asta.
Când mă întorc pe vârfuri, așa cum mă așteptam, privirea lui Luke o caută pe a mea, parcă întrebându-mă din priviri dacă totul e bine. Și chiar nu e. Pentru că mă simt mai ceva decât o oală cu apă pusă la fiert și uitată acolo pentru câteva minute în plus.
Brusc, realizez că poate ideea pe care am avut-o cu doar un minut înainte nu e una rea și decid să îmi transform expresia feței într-una de cățeluș plouat amestecată cu una în genul ,,Știi că te iubesc și chiar o fac, dar dacă nu mă ajuți nu o să mai vorbesc cu tine o săptămână. ".
