Viața... Viața poate fi de două culori: roz sau gri. Poate că majoritatea persoanelor nu realizează care dintre cele două culori le caracterizează viața, dar la un moment dat, în viața fiecăruia există un punct în care ne dăm seama de acest lucru.
...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Cu toate că misiunea „Fă-i pe Ellie și Luke să se cunoască" a funcționat extrem de bine, mintea mea a continuat să fie o îmbălmășeală totală pe toată durata filmului. Nu m-am putut concentra deloc pe conceptul filmului, nu am putut analiza nicio ținută și nu am putut nici măcar să procesez dialogurile personajelor, iar faptul că enervantul copil din spatele meu dădea din când în când cu picioarele în scaun nu ajuta deloc. În mod normal, m-aș fi întors și aș fi încercat să îl fac să înțeleagă că e un netot, dar nu m-am simțit în stare să fac nici asta. Tot la ce am putut să mă gândesc a fost trecutul. Trecutul, iar și iar. Știu, știu, probabil că la momentul acesta vă gândiți că ar trebui să trec peste orice s-ar fi întâmplat în trecutul meu și să îmi trăiesc prezentul, dar nu e pe atât de ușor precum pare. Mai ales atunci când acesta pare că mă bântuie la fiecare pas pe care îl fac.
Imediat ce aud ropotele de aplauze din sală, ochii mi se focusează din nou asupra ecranului mare din fața mea, și aplaud, deși sunt năucită. Distribuția și cei care au ajutat la regizarea acestui film se afișează, iar eu zâmbesc tristă. Chiar voiam să văd filmul ăsta, având în vedere că Dylan este unul dintre actorii mei preferați. Acum știu că voi avea ceva timp de așteptat pentru ca acesta să apară și pe internet. Oftez chiar atunci când luminile se aprind. Îmi îndrept privirea spre Ellie, care își șterge obrajii uzi cu un șervețel deja înnegrit, din cauza rimelului care i s-a scurs pe obraji. Ce a fost atât de trist? Îl văd pe Luke cum se înclină și el pentru a se uita la ea.
— Ce?! ne întreabă jenată atunci când ne simte privirile insistente. Trage de nas și râde, clipind repede, pentru a alunga alte lacrimi, care stau să cadă din ochii săi de un albastru halucinant. Filmul a avut un final trist! Doar mă știi, Brooke, nu mă pot abține din a plânge la filme!
Luke chicotește lângă mine. O face destul de încet, totuși, dar cumva, reușesc să îl aud și zâmbesc pe sub mustăți. Ellie își mototolește șervețelul și se ridică de pe scaun, luându-și lucrurile și punga de popcorn, care acum este goală. Eu și Luke facem același lucru, iar apoi ne îndreptăm toți trei spre ieșire.
Aud pe fundal cum cei doi încep să vorbească despre cât de bine a fost regizat filmul și cât de bine au jucat actorii, dar eu mă simt paralelă cu discuția lor. De fiecare dată când Ellie mă întreabă dacă mi-a plăcut și mie un anumit aspect din film, aprob scurt din cap și nu spun nimic altceva. Chiar nu vreau să le distrug toată atmosfera aceea super de după vizionarea unui film reușit, așa că aleg să tac. Bine, asta oricum, până atunci când suntem aproape la jumătatea drumului spre metrou și Luke decide să își concentreze atenția și asupra mea:
— Care a fost partea ta preferată din film, Brooke?
Îmi întorc atât de repede capul spre el, încât mă și mir că nu rămân cu gâtul înțepenit. Îmi bag mâinile în buzunarele jachetei și încep să îmi mușc buza, încerc să găsesc un răspuns cu care să nu mă dau de gol, așa că spun primul lucru care îmi vine în cap:
