Viața... Viața poate fi de două culori: roz sau gri. Poate că majoritatea persoanelor nu realizează care dintre cele două culori le caracterizează viața, dar la un moment dat, în viața fiecăruia există un punct în care ne dăm seama de acest lucru.
...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Îl privesc încruntată pe băiatul din fața mea, timp în care îmi încrucișez mâinile la piept, analizându-l cu atenție. Buzele îi sunt foarte roșii și dacă e să fiu sinceră, habar nu am dacă rujul de pe buzele lui este a lui Ellie. Fața îi este ușor bronzată, iar rânjetul ăla enervant parcă mă provoacă să îi sparg dinții. Îmi bag unghiile în palmă. Doare. Dar am suportat eu și dureri mai groaznice.
- Ce cauți aici? îl întreb eu, cu bărbia ridicată și cu un aer hotărât și curajos. Își ridică o sprânceană către mine și pare că nu are de gând să îmi răspundă, ignorându-mă. Nu mai repet încă o dată pentru tâmpiți, continui eu cu o voce dură.
Râde. Un râs fals și răgușit care mă face să mă strâmb vizibil și să îmi dau ochii peste cap.
- Cum adică ce caut aici? Nu e clar? Sunt acasă la iubita mea.
Râd scurt și ironic, timp în care el se uită curios spre mine, sprijinit acum de tocul ușii.
- Hmm, acum e iubita ta? Dar atunci când le călăreai pe majoretele alea? Atunci nu mai era?
Ochii lui aruncă săgeți în flăcari spre mine și văd cum brusc își schimbă poziția, încercând să mă facă să mă simt inferioară lui, prin postura sa. Dar tot ceea ce îmi provoacă e și mai multă scârbă.
- Ascultă la mine, nenoro-
Nici nu apucă să își termine propoziția, căci talia îi este cuprinsă din spate de niște mâini lungi, care îl strâng cu putere în brațe. Apoi văd cum prietena mea se ridică pe vârfuri, își poziționează capul pe umărul său, sărutându-i obrazul cu dragoste, urmând ca apoi să privească spre mine cu un zâmbet cald pe buze. Jeremiah nu are nicio reacție când Ellie face asta, ci rămâne ca o stană de piatră, avânf o privire glaciară.
- Brooke! Ce faceți?! De ce nu intrați? întreabă prietena mea, curioasă.
Îi arunc o privire scurtă lui Jeremiah care își păstrează poziția, iar apoi îmi pun un zâmbet fals pe față, deși știu că Ellie își va da seama că e unul fals de îndată. Și am dreptate, fiindcă îi observ privirea confuză atunci când realizează acest lucru.
- Acum eram pe cale să intrăm în casă. Nu-i așa, Jeremiah?
Acesta rânjește, revenindu-și în fire.
- Exact.
Ellie zâmbește. Jeremiah îi îndepărtează mâinile de pe trunchi și se retrage în casă, lăsându-mi prietena tristă, aceasta oftând când îl vede când se îndepărtează. Nici nu vreau să mă gândesc cât de stupid se simte în aceste momente, dar oricum, nu mă pot opri din a o face.
Mă îndrept către ea și o îmbrățișez, încercând să îi transmit prin acest gest că sunt și voi fii mereu alături de ea la nevoie, că mereu voi avea grijă de ea și că poate avea încredere în mine. Și sper ca mesajul meu să ajungă la ea. Pentru că știu că este de greu, cum pare că lumea se prăbușește din nou și din nou peste tine și cum pare că orice ai face, nu ești deajuns. Și ajungi să te întrebi ce îți lipsește, de ce nu poți să fii altcineva, să poți face mai multe, să poți să fii cine lumea își dorește să fii. Și sinceră să fiu, ăsta e unul dintre cele mai groaznice sentimente pe care le poți simți vreodată. Și chiar nu vreau ca ea să mai treacă prin asta.
