Viața... Viața poate fi de două culori: roz sau gri. Poate că majoritatea persoanelor nu realizează care dintre cele două culori le caracterizează viața, dar la un moment dat, în viața fiecăruia există un punct în care ne dăm seama de acest lucru.
...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Simt cum nisipiul fierbinte îmi înțeapă tălpile, cum soarele îmi încălzește trupul și cum sunetul valurilor lovindu-se de mal îmi bucură urechile. Alerg în timp ce privesc din când în când în spate. În urma mea se aude un chicot bărbătesc plin de voie bună și de iubire, care îmi provoacă colțurile gurii să se ridice pentru a forma un zâmbet vesel. Vântul îmi aduce părul pe față, iar eu încerc să îl îndepărtez, dar fără vreun rezultat bun. Brusc, mă opresc, iar figura masculină pe care nu reușesc să o descifrez se oprește și ea. Mă rotesc spre el, iar acesta își îndreaptă mâna spre claia mea de păr brunet, ducându-mi un fir după ureche cu o mișcare blândă, gest care îmi stârenește un zâmbet. Gesturile sale mi se par ale naibii de cunoscute și de familiare. Nu pot să îl identific din cauza soarelui puternic care îi acoperă fața, sursa de lumină ridicându-se ușor pe cer. Tot ce pot observa este culoarea tricoului său – un gri deschis și puțin șters, cu o inscripție pe el, căruia nu îi prea dau importanță. Îi aud râsetul lângă urechea mea atunci când se apleacă spre mine, urmând ca mai apoi să îmi sărute obrazul. Nu e nimic romantic în gestul lui, dar cu toate astea, mă face să înfloresc. E un râset atât de cunoscut mie, încât mă face să mă înfior. Zâmbesc și simt cum inima îmi bate din ce în ce mai tare. Apoi, cu o mișcare lentă și care pare că durează un car de ani, el îmi întinde mână, îndemându-mă să îmi strecor degetele printre ale sale. Încerc să îi deșlușesc măcar culoarea ochilor, dar nu pot.
,,La vie en rose*,
Where did you go? Where did you go?"
Brusc ne îndepărtăm unul de celălalt și aproape că îi văd culoarea părului, cea a ochilor sau măcar forma buzelor, dar atunci melodia se aude în continuare, alături de băzâitul enervant. Mâna întinsă se evaporă într-un nor de praf, iar eu încerc disperată să îl trag în brațele mele. Dar trec prin el. E asemenea unei fantome.
,,Ten blocks never felt so far away But it meant so much to say"
Buzele i se mișcă. Îmi șoptește ceva indiscefrabil, iar apoi se evaporă, lăsându-mă pe plaja pustie. Apoi totul din jurul meu se evaporă. Absolut tot. Nisipul fierbinte îmi fuge de sub picioare. Simt cum cad în gol, la nesfârșit. Și nu am de ce să mă apuc. Nu e nimeni care să mă salveze, în lipsa lui. Soarele nu îmi mai intră în ochi, nisipul nu îmi mai arde tălpile, iar necunoscutul nu mă mai privește. Nu mai am nicio imagine clară și simt cum corpul mi se simte ca și băgat în priză.
Oftez și murmur nenumărate înjurături, atunci când mâna mea începe căutarea telefonului pe noptiera din stânga patului meu. Mormăi ceva indescifrabil în timp ce mă sprijin cu cotul mâinii drepte de salteaua albă a patului și cu o singură mișcare a mâinii stângii, lovesc telefonul, făcând ca acesta să aterizeze pe podea. Îmi adâncesc fața în pernă și adorm pentru încă câteva minute... Doar pentru câteva minute deoarece alarma mea sună din nou, fiind setată să facă acest lucru din cinci în cinci minute după ora șapte, în timpul săptămânii.
