Viața... Viața poate fi de două culori: roz sau gri. Poate că majoritatea persoanelor nu realizează care dintre cele două culori le caracterizează viața, dar la un moment dat, în viața fiecăruia există un punct în care ne dăm seama de acest lucru.
...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Privirea parcă mi se întunecă la vederea idiotului din fața mea și tot ce vreau în momentul ăsta e ca pământul să facă în așa fel încât să mă înghită cu totul pentru a nu mai simți privirile arzătoare ale persoanelor din cafenea. Pentru câteva secunde uit chiar și de prezența lui Chace, dar nici măcar nu mă deranjez să îl privesc pentru că rușinea și-a croit deja un drum sigur printre emoțiile mele și sunt convinsă de faptul că va sta acolo ceva timp – măcar până voi ajunge acasă.
Maximilian mă privește cu o expresie rușinată și jenată, iar asta e prima dată când văd emoțiile astea ca fiind printre celelalte pe care le are el. Își duce una dintre mâini la ceafă, nici măcar îndrăznind să se mai uite în ochii mei.
Poate că îi pasă de rușinea mea, poate îi e ruișne de rușinea mea, poate că îi pare rău că și-a vărsat cafeaua pe mine. Poate că regretă.
Sau poate că nu! Poate că îi e doar rușine și se teme să nu fie concediat. Stai, stai! El lucrează aici? Cum am avut cumplitul ,,noroc" ca din toate cafenelele din orașul ăsta să venim fix la cafeneaua la care el lucrează? Cum de am parte mereu doar de întâlniri nereușite la finalul căruia băieții își fac niște impresii rele despre mine și decid să nu mă mai caute niciodată? De ce trebuie să am eu ,,norocul" ăsta?
— Ești tâmpit? tun eu într-un final, ca și cum creierul meu nu ar fii comandat să spun asta. Nu voiam să spun asta, chiar nu voiam pentru că nu vreau să înrăutățesc situația și mai tare, dar se pare că gura vorbește fără mine... Aproape ca întotdeauna.
Urmăresc atentă cum Max își retrage mâna de la ceafă și se uita pentru o secundă spre podea. Oare ce e în mintea lui în acest moment? Oare va decide să se alăture certei ăsteia pe care eu am provocat-o sau își va cere scuze? Cred că prima acțiune este una specifică lui și cea pe care o va alege într-un final să o pună în aplicare.
Continuă să își țină tava verde bine strânsă în mâini, de parcă dacă i-ar da drumul, ar izbucni dintr-o dată din pricina unui val de frustrare care se vede clar că mai are un pic și îl va cuprinde cu totul.
Stărui cu privirea pe fața lui, așteptând în continuare să spună ceva, iar când face întocmai, se pare că ce spune este total contra așteptărilor mele:
— Îmi pare rău...
Îmi ridic o sprânceană și îmi înclin puțin capul în partea stângă, încercând să îmi dau seama dacă vorbește serios sau își bate joc de mine.
Iar într-un final, privirea lui Max se schimbă când aceasta i se blochează pentru câteva momente într-un punct fix din spatele meu, iar un zâmbet răutăcios îi joacă pe buze.
— ...Îmi pare rău că nu aveam mai multă cafea pe tavă.
Bun, vechiul Max e înapoi cu atitudinea lui de neconfundat!
