Viața... Viața poate fi de două culori: roz sau gri. Poate că majoritatea persoanelor nu realizează care dintre cele două culori le caracterizează viața, dar la un moment dat, în viața fiecăruia există un punct în care ne dăm seama de acest lucru.
...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
chace: fiindcă în ciuda tuturor chestiilor ălora, păreai o persoană foarte amuzantă și de treabă. eram convins că era o glumă. :) dar și dacă nu era... ar fi fost cam nașpa, dar tot m-aș fi distrat cel mai probabil. :))
Nici nu știu dacă să răspund sau nu. Dar știu că este deja a doua zi de când am plecat de la casa lui Ellie și încă nu am răspuns la niciun mesaj pe care l-am primit. În momente ca acestea nici măcar mesajul lui Chace nu mă poate înveseli, iar eu continui să mă întreb cum de viața mea a putut să ajungă chiar în stadiul ăsta. Mă simt goală, sleită de puteri și simt cum mă doare pieptul. Am aproape mereu senzația asta sufocantă de a plânge și în același timp nu vreau să o fac. Pentru că m-am săturat să plâng. M-am săturat să sufăr. M-am săturat de tot.
Apuc o pernă și mi-o trântesc peste față, urmând să țip cu putere în ea. Ce nu aș da ca să fac în așa fel încât sentimentele mele negative să îmi părăsească trupul. Sunt conștientă că sunt puternică și că am trecut peste lucruri mai rele, dar îmi simt corpul sleit de orice urmă de fericire. Parcă orice aș face aș ajunge în același punct trist din viața mea. Și vreau din nou să plâng. Ochii încep să îmi lăcrimeze și îmi promit mie însămi că acestea vor fi ultimele pe care le voi vărsa... Cel puțin pe ziua de astăzi. Și continui să îmi vărs suferința și să las suspinele să îmi cuprindă pieptul și să fie singurele sunete care răsună în camera mea întunecată, cu soarele ascuns după perdele. Simt că odată ce dau drumul lacrimilor nu le mai pot opri, iar ochii încep să mă usture teribil, iar gâtul să-mi fie mai uscat ca niciodată. Amintirile se redau în mintea mea ca un film, unul de groază, după care începi să te întrebi dacă poți avea încredere în cineva până la urmă.... Merită oare iubirea sacrificiul de a avea inima ruptă din piept în nenumărate rânduri? Dar oare asta înseamnă iubirea? Oare este ceva mai mult la ea, ceva ce eu încă nu am avut ocazia de a descoperi?
Continui să stau așa, plângând, până când în ușa camerei mele se aud două bătai insistente, urmate de o voce ușor pițigăiată:
— Brooke, o să întârzii la școală! Mișcă-ți fundul!
Perfect! Asta e chiar cireașa de pe tort. Nu am nici puterea de a-mi stoarce mintea în căutarea unei replici răutăcioase. Scot abia câteva mormăieli de care nici măcar nu sunt sigură că ajung la urechile surorii mele. Acest lucru îmi este confirmat de încă câteva bătăi în ușa și de aceeași voce care sună exasperată.
Abia după aproximativ un minut, Melissa decide că nu mai are răbdare să aștepte după mine, și deschide ușa, timp în care îmi înlătur perna de pe față și îmi îndrept privirea spre ușa deschisă a camerei mele.
— Brooke, ce Doamne- ? începe ea să vorbească când trece pragul ușii, dar se oprește în mijlocul propoziției sale, rămând stana de piatră la vederea părului meu răvășit și la ochii înlăcrimați.
