Strange life

"O viata ciudata"

-Cine esti?Daca nu sunt prea curioasa.

-Tu cine crezi ca sunt?

-Normal ca vreun prieten de-al lui Azaron daca toti te trateaza asa frumos,ma adresez tanarului necunoscut de langa mine.

-Uita-te mai atent,Katelyn.

Asta am si facut.Ii puteam observa o pereche de ochi de culoarea smaraldului,extrem de asemanatori cu ai mei(lucru destul de ciudat pentru ca eu mosteneam ochii tatalui meu).Avea forma fetei pe care o avem toti,inclusiv eu cu fetisoara mea ovala,destul de bine incadrata.Par blond inchis,zambet fermecator,postura intimidanta.

-Ai toate notele definitorii pentru cineva de douazeci sau cati ani ai tu.Ce as mai putea sa observ la tine?

-Am treizeci de ani,Katelin,numai ca m-am oprit la douazeci.

-Deci,ce esti mai exact?

-Un woolfire,exact ca tine.

-Repet,ce ar trebui sa observ eu la tine?

-Sa zicem,un aer familiar?

Aer familiar,am gandit eu in sinea mea.Intr-adevar,acest necunoscut si cu mine puteam spune ca semanam.Dar semana cu noua Katelin.Si cum pe noua Katelin nu o observasem prea bine vreme de doar cateva minute,chiar nu imi dadeam seama ce vrea sa spuna.

-Tot nu inteleg,ii spun intr-un tarziu.

-Doar gandeste-te.Amandoi suntem woolfre,avem o legatura puternica cu Azaron si semanam prea bine pentru niste necunoscuti.

-Suntem rude?raspund cu prima varianta care imi vine in minte.

-Acea amnezie chiar te-a facut sa ma uiti,spune el cu o urma nostalgica pe chip.

Din buzunarul sacoului scoate un mini-album cu cateva fotografii.Mi-l intinde si incep sa il rasfoiesc cu mare atentie.Erau paisprezece fotografii in acel album.Prima fotografie il infaptuia pe un baiat de vreo paisprezece ani,cu un copil foarte mic in brate.In spatele lor era o pancarda roz pe care scria cu litere mari,multicolore ''Bun venit acasa,Katelin Sarah Nikhlas!''.

-Asta e pancarda de cand m-au adus ai mei acasa de la spital.Ce e cu poza asta?intreb frustrata.

-Daca nu recunosti bebelusul,esti tu,Kate.Tu la o saptamana dupa ce te-ai nascut.Cel de langa tine sunt eu,aveam treisprezece ani.

Pe aproape,am gandit eu.

-Acestia suntem noi,la aniversarea ta de un an si aniversarea mea de paisprezece,mi-a spus dand paginile micului album.Mama era ocupata cu ceilalti invitati,iar tata a facut aceasta fotografie,asa ca,in fiecare an,la aniversarea noastra,tata ne-a facut cate o poza impreuna.A imortalizat aceasta postura,anual,in curtea din spate,exact langa casa din copac.

-Casa din copac...am murmurat eu.Nu inteleg,i-am spus.Daca tot imi arati aceste paisprezece poze nenorocite si insinuezi ca mi-ai fost alaturi mereu,de ce in ultimii patru ani te-ai facut nevazut?De ce dupa aniversarea mea de treisprezece ani te-ai facut nevazut?De ce nu ai fost alaturi de mine si atunci cand ai nostri au plecat pentru a se ascunde la matusa Abigail si nu m-ai ajutat sa imi dau seama ce fel de monstru sunt?De ce in ultimul an,timp in care tu stiai ca sunt inchisa de Azaron,tu nu ai venit sa ma vezi,nu ai facut nimic?De ce?!Iar acum vii la mine si imi arati niste poze si incerci sa fii sentimental,nu?Ei bine afla ca eu nici macar nu imi pot aminti cum te cheama!

A ramas tacut.I se puteau citi o mie de emotii pe fata,dar ca sentiment vizibil trona mahnirea si durerea.Faceam oamenii sa se simta in acest fel adesea,eram un fel de nimicitor de sentimente.Dar in acel moment eram mult prea nervoasa ca sa imi pese.