ꜱᴛᴀʏɪɴɢ ᴏɴ ᴛʜᴇ ᴀꜱʜ ᴏꜰ ᴏᴜʀ ʟᴏᴠᴇ

M71

  →Kelly← 

— Nu, nu deranjezi.

Am deschis ușa ca pe o invitație, și am încercat să îi zâmbesc, însă cred că doar am reușit să îl fac să se simtă nedorit. Acum e acum, Kelly. A venit timpul ca voi doi să vorbiți, de asta e aici. Fii tare, îmi spune vocea interioară ce e pitită după un colț.

Mă trag pe dreapta, cu mâinile încrucișate la piept, urmând ca silueta lui să fie deja așezată pe canapea în trei secunde.

Acea discuție ce trebuia purtată mai de mult. Când Amber mai avea doar câteva ore de...trăit.

Nu sunt gata pentru asta.

Nu sunt gata pentru Shawn, Karen, tot.

Închid ușa și văd cu coada ochiului cum stă aplecat cu coatele pe genunchi. Suferă.

L-ai poftit înăuntru, și acum?

Nu știu cum să reacționez mai departe. I-am spus că nu deranjează însă o face.

Exasperată îl las în sufragerie și plec spre frigider. Trebuie să am ceva de băut. Trebuie.

— Vin? Strig.

— Da, Kelly. Vinul e bun, îmi răspunde neatent.

Să vedem. 

Oliver arată oribil, e clar că ceva nu e bine. A venit la mine, la mine! Clar nu e ceva bine! Eu și cu Oliver nu am mai vorbit de la înmormântarea...ei. Am fi avut multe discuții de purtat, mai ales cea pe care mă gândesc să o deschid eu. Dar nu înainte să îmi spună de ce a venit.

Nu vreau să cred că așa arăt și eu. Atât de...fără viață. Trebuie să îl ajut. 

Îi întind paharul și mă așez în capătul canapelei, cu privirea în pământ.

Oh, Oliver, știu că mă urăști.

— Ai...ai pus lucrurile ei pe aici.

Aproape că uitasem. 

Le privesc. Acum îmi pare rău că nu am găsit acolo și un tablou cu ei. Mă simt prost că sunt doar eu și ea în tablouri.

— Și câteva haine, un palton. Acel palton.

Nu reușesc să îi urc moralul.

Cineva mi-a spus că nu poți să suferi la infinit, că trebuie să demonstrezi sufletului tău că nu îl vei îneca în lacrimi. Că trebuie să te adaptezi dacă nu vrei să cazi și să nu te mai ridici. Că există posibilitatea ca tu, un suflet rănit, să renaști. Mă întreb, acum, cât de mult am putut să ascult aceea persoană.

Acea persoană stă în fața mea. Dar e ca și cum nici nu ar scos vorbele alea pe gură. E distrus.

— Era prea pustiu, oftez. De fapt, nu cred că îi pot arunca cutia în pod. Ar însemna să o dau uitării.

Și iată! Lacrimi în ochii lui căprui plini de suferință.

— Nici eu nu pot, Kelly.

Și plângem.

Zece minute.

Douăzeci.

Plângem și ne luăm în brațe.

Noi suntem singurii pe care ea îi avea. Și am dezamăgit-o, amândoi. Cu minciuna noastră. Sticla de vin e la jumătate. Dar alcoolul nu ne afectează. Suntem imuni. Suferința te face imun.

Au trecut două ore, ore în care am vorbit de ea. Cele mai frumoase amintiri. Chiar și înmormântarea.  Chiar și ultimele ei clipe. 

Oliver se ridică, cred eu, în semn de rămas-bun-e-târziu-ne-vedem-mâine-poate.

Mă ridic și eu puțin adormită, gata să îl conduc.

— Kelly. Eu ăm, nu am știut cum să îți spun. Aveam nevoie să vorbim, mult. E unul dintre motive. Însă...

Îmi crispez buzele privind în ochii lui ciocolatii.

Te rog, OLIVER!

— Am venit să o văd...

Nu...La naiba, nu asta!

 — Îmi era dor de ea. Auburn, nu? Știu că doarme, pot doar să o privesc?

Simt că îmi îngheață creierul, suspendat de această confesiune-întrebare.