ꜱᴛᴀʏɪɴɢ ᴏɴ ᴛʜᴇ ᴀꜱʜ ᴏꜰ ᴏᴜʀ ʟᴏᴠᴇ

M73

→Kelly← 

Îmi trec degetele printre firele subțiri de iarbă, simțind briza răcoritoare a naturii ce reînvie. Mirosul dulce al florilor e ușor amețitor, ca cel al unei parfumerii. De fapt, îmi imaginez că așa e. Pentru că în interior nu mai simt nimic. Nimic. 

Ea e chiar sub mine. Chiar sub trei metri de pământ. 

Strâmb din nas atunci când lacrimile încep să mi se usuce pe obraji.

Ha, ai venit doar cu niște amărâte de flori la ea. Abia acum! 

Acum poți veni, cum ar fi fost dacă ai fi venit în alea șase luni cu niște scuze? Țipă conștiința mea, cu brațele dure la piept, bătând grav din picior.

— Iartă-mă...

De ce? De ce spunem totul când e prea târziu? De ce suntem așa de proști? 

Shawn, Oliver, Kayden, Toți, toți mă urăsc. Pe toți i-am dezamăgit. 

Capul mi se înalță, și îmi imaginez că ea e aici. Cu părul ei roșcat, cu gura ei mare. Îmi zâmbește. Îi zâmbesc și eu.

— Amber, mă ierți, nu?

Zâmbetul îi piere.

Nu! 

Chiar i-am dezamăgit pe toți...

—Da! Ai făcut-o. Nu e așa greu de crezut, Kelly. Mereu ai fost o egoistă cu toți. De ce mi-ai făcut asta? De ce?  Ai dezamăgit multe persoane.

Amber se metamorfozează în mine. O versiunea corectă de a mea.

 —Mai ales cu ea. Încă de când  ai pus-o să participe la concurs. Îți amintești cum erai? Să nu cumva să întârzie, cu toate că ea încă de atunci dădea semne că obosește. Să nu cumva să pierzi tu ceva.

Acum e Amber din nou. 

—Află ceva, tu nu ai fost o prietenă! Ai fost doar un necunoscut! Un prieten e acolo. Tu nu ai fost...

Capul mă doare și strig să mă lase în pace, să nu mă judece, să nu...fie supărată.

Mă prăbușesc lângă piatra dură de mormânt și plâng. 

Învăluită de răutate, distrusă de mine însumi, îmi continui plânsul până la apus, reflectând la singurul om pe care l-am avut cu adevărat.

Și pe care l-am pierdut.

Nu mai am ce să caut în viața asta. Nu mă mai merit.