ꜱᴛᴀʏɪɴɢ ᴏɴ ᴛʜᴇ ᴀꜱʜ ᴏꜰ ᴏᴜʀ ʟᴏᴠᴇ

16. Miracolul iubirii

→Oliver←

Trecuse cât? Zece, douăzeci de secunde, poate mai mult.

Așteptam ca apelul să fie preluat, însă părea că așteptam în van. I-am spus clar lui Kelly că nu mai voiam să își bage coada în viața lui Amber, și deși fusese o decizie bună în prima săptămână, se dovedise a fi una proastă acum. Am strâns mâna iubitei mele așezate în pat, și am apelat din nou. Trebuia să răspundă.

- Nu răspunde, nu-i așa? A șoptit Amber cu ochii înlăcrimați.

Mi-am fluturat mâna cea o ținea strâns.

- O va face. Poate nu e aproape de telefon.

Ea a oftat și mi-a dat drumul, rotindu-și capul în direcția opusă de mine.

- Sau poate îmi vede numele și îl ignoră.

- Nu ar face asta.

Kelly era groaznică, însă nu era fără inimă. E adevărat, nu fusese atentă la Amber, se supara din orice, avea mândria cât Cosmosul, dar își iubea prietenii.

Și-a întors capul certăreață spre mine.

- Au trecut trei luni, Oliver. Ea nu a venit.

Prietenii sunt prietenii dacă nu se caută trei luni?

Am abandonat telefonul pentru că nu mă milogeam de nesimțite și i-am cuprins obrajii în palmele mele reci ființei ce merita toată atenția. Mă uitam fix în ochii ei. Fix în inima ei. Și mă întrebam de ce. De ce tocmai ea?

- Uite. Dacă ea nu vrea să fie aici, e treaba ei. În schimb noi avem alte... lucruri de discutat.

La...naiba...

Cum putea să discute? Eram mut, amorțit, încă de când primisem vestea de dimineață.

Patru luni.

Nu am putut să o privesc. Mă uitam la bărbia ei și la buze, și simțeam că mă sufoc. Nu eram corect. Nu merită așa ceva. Prost, prost, prost!

- Oliver, trebuie să vorbim. Știi asta. Curând o să devin o legumă. Abia am să mai pot vorbi. Trebuie sa discutăm acum.

Am oftat lung. Biiine.

- Te ascult, am spus grijuliu, și am presat buza ei de jos cu degetul mare.

- Te vei ocupa tu?

Scurt și la obiect.

Da, Oliver! Te vei ocupa tu? E cel mai firesc așa. Doar nu vrei să se ocupe vecina de la cinci.

- Mama, eu și mama suntem foarte distante. Nu o să de-a doi bani pe asta. Theo, fratele meu, el...

Theo intrase la închisoare. Dracul acela făcuse parte din autodistrugerea lui Amber. Nu îi păsa de sora ei, sau de cancerul ei, sau de orice altceva. Părea un tip de treabă, care ascultă muzică de treabă însă se dovedise a fi un nemernic. Trafic de droguri? Bingo. Ce declarase el: nu regret. Ce s-a întâmplat după? Amber era la pământ.

Am întrerupt-o.

- Iubito, cred că e clar. Eu voi avea grijă. Nici nu se pune problema.

Telefonul a început să sune și am fost aproape să resping când Amber a spus:

- Dacă e ea, răspunde-i. E totuși prietena mea, vreau să știe.

Am clătinat din cap după am pus telefonul la ureche.

- Nu. Sunt Oliver. Am sunat pentru că este ceva grav. Kelly, Amber vrea să vorbească cu tine. Acum. Nu e de glumit, și cred că înțelegi. A intervenit ceva...te așteptăm.

(...)

Cum mă simțeam, cum mă simțeam? Rău. Jalnic. Cum puteam să mă simt când aflasem că iubita mea nu doar că are cancer, dar și că are o sarcină activă de patru luni?

Copilul meu era în pântecul ei, iar ea urma să moară în trei luni.

Nu mai aveam cuvinte.

Am privit-o pe Kelly cum se apropie de un doctor, privirea ei fiind atentă pe explicațiile acestuia.

Se uitau la mine.

Nu voiam să mă uit la ea.

A mulțumit medicului și a fugit în capătul spitalul. La mine. M-am ridicat , gata să o prind atunci când va ajunge și mi se va sălta în brațe.

Exact asta s-a întâmplat în zece secunde.

- Oliver? Ce s-a întâmplat? A întrebat agitată, încercând să mă privească în ochi după ce îmi dăduse drumul.

Mă feream.

I-am arătat salonul unde o mutase pe Amber, și am încercat să îi spun cât de simplu am putut.

- Vrea să vorbiți singure. Te așteaptă. Eu voi rămâne aici.