O.X.E.N.F.R.E.E.

Actul 1. ✘ Scena 2.✘

Respirația copilei s-a oprit când a observat trupul mamei ei, acesta fiind întins pe pământ, parcă imobilizat de către durere și șoc. Femeia nu mai dădea vreun semn de viață, era doar un corp neînsuflețit, menit să fie un sacrificiu pentru spiritele de Dincolo.

Nimeni nu o putea aduce înapoi, la mica ei fată care era incapabilă să proceseze asasinarea macabră și lipsită de demnitate ce s-a produs doar în câteva secunde, în propria lor casă. Sufletul ei se împrăștia în multe cioburi, în timp ce picăturile de ploaie și vântul de afară loveau geamul din cameră violent, dorind să-l sfărâme în bucățele minuscule.

Chiar și vremea s-a schimbat brusc, parcă arătând simpatie față de copila traumatizată. Întreaga atmosferă era mohorâtă și întunecată în acel moment. Tuna și fulgera fără oprire, cerul vărsându-și lacrimile și frângându-și inima încătușată peste firea adormită.

Azure ar fi putut striga doar din pricina înțepăturilor provenite din spatele ei și din cauza presiunii puse pe zona vătămată. Pieptul i se ridica din ce în ce mai repede, semnalizând o posibilă șansă de leșin din cauza adrenalinei și furiei. Înfrângerea s-a strecurat în creierul ei, topind alarmant de rapid gratiile ce-i ocroteau ființa interioară. Inima îi participa la un maraton, luând-o la goană pentru a câștiga și a triumfa, trofeul fiind dreptul la o viață ''normală''

Asta nu poate fi adevărat! Asta nu poate fi real! Mama mea trăiește. Doar a leșinat, respiră doar că are nevoie de resuscitare. E puternică! Sunt într-un coșmar, mă voi trezi, e o halucinație!

''Oh, mica mea prietenă! Hai afară, te rog, am o surpriză foarte frumoasă pentru tine! Azi nu am chef să mă joc de a v-ați ascunselea, drăguță, deci nu mă mai călca pe nervi și fă ce-ți spun! Mami nu te mai poate ascunde de mine... ascultă-l pe domnul Trevor, ieși afară de oriunde te ascunzi.''

Azure își scutură lacrimile rămase, lipite de fața ei, fără să își dea seama că nu mai era afectată de gravitatea situației în totalitate. Nu mai putea plânge deloc, era pur și simplu incapabilă să simtă emoții, pentru prima dată se pierdea cu adevărat în abisul kilometric din sufletul ei, blocându-se. Se simțea calmă, prea pasivă, aproape moartă... Avea autocontrol, dar și încredere în sine, dar doar o încredere morbidă și sinistră, ce ar putea îngheța sângele în venele oricui fără efort. Nu mai schița expresii, era parcă distrusă pe dinăuntru.

Ceva s-a rupt în mintea ei, umanitatea i-a fost confiscată, înlocuită de o răzbunare barbară.

A realizat că nu mai avea nimic de ocrotit, de pierdut.

Era conștientă că ochii nu îi mai reprezentau oglinda sufletului, nimeni nu mai putea citi emoții din ei... Simțea că trebuia să părăsească încăperea înainte de a comite vreo crimă, înainte de a sparge, de a rupe în bucățele tot ceea ce cunoștea. Era o minge de foc, ardea din cauza furiei și a urii, căldura atât de copleșitoare circulându-i în vene. Era intoxicată... Voia să omoare, să tortureze pe cineva, nu îi păsa cum sau cu ce. Tot ce vedea în fața ei era scena în care Trevor o ținea pe Isabelle de gât. 

A crezut fără dubii că el e cel care avea și are dreptul să decidă cineva trăiește sau cine moare.

În acel moment halucinant a constatat însfârșit că primii ei ani de viață erau doar o simplă iluzie, nimic nu mai era ceea ce părea, nici măcar rezindența. Părintele ei nu o mai putea apăra de pericol, nu o mai putea sfătui, oferind-ui confort și siguranță. Cum să trăiască mai departe pe cont propriu, fără ajutor?

Cum poate să mă lase aici? A spus că îmi va fi alături! A PROMIS! Acum însă nu mai luptă pentru mine, nu mă mai dorește și nu mă mai poate lua în brațe, iubindu-mă! Te-ai înșelat amarnic, mamă... nu-mi pot purta singură de grijă, căci nimeni nu poate căra povara existenței fără un salvator...