mi-am tras în țeapă mintea arhiplină de prostii existențiale și m-am dezis de dreptul la murmur de cireș pentru a exista acolo unde demonii poartă mănuși de plastic. mi-am ferfenițat saboții din ochiade căprui și mi-am încălțat cizmele care le-a purtat inima mea la înmormântare. știu totul. că exist ca o ultimă fereastră spre două lumi hiler de ireale. că am pierdut pariul cu stelele și am rămas una cu praful de pușcă din buzunarul de la jachetă a lui martie. că m-am uitat la gara în care mi-am dat duhul pentru prima dată și nu am vrut să îl iau înapoi. știu că exist doar până exiști și tu. și, totuși, în lumea asta trăiește destulă lumină la căminul studențesc al facultății de inexistență pentru doi copii cărora nu le e frică de întuneric.
nu reușesc să respir cât speranța asta cicălitoare mă face să strănut.
nu reușesc să mă ridic cât supradoza de noapte mă face să îi mai sorb vrăjile.
nu reușesc să zbor când tu săruți pământul.
suntem în ghetoul pentru repugnați de clișeu, acolo unde mediocritatea și-a scos bicicleta din garaj și a trecut vama fără viză. alergăm pe străzile înguste și ne mușcăm privirile prea sărate pentru a fi dulci. ne aruncăm în zidurile copilăriei îmbătrânite la șaptesprezece ani. ne uităm nasturii dezbrăcați lângă un șemineu cu funingine roz pe la mâneci. știu că vrei să îmi numeri constelațiile pe care mi le prind în păr înainte să ne vedem. știu că vrei să murim înainte ca bătăile de inimă a clopotului pleonastic să îți înghită afonia. știu că te droghezi cu amintirile pe care urma să le avem dacă lumea ar fi cu susul în jos și am cădea de pe Luna unde trăim. dar viața suntem noi, iar eu te vreau departe.
nu reușesc să cutremur turnul în care inima mea și-a zidit încălțămintea.
nu reușesc să îmi mutilez cablurile prin care curge oxigen lichid pentru articulațiile tale nedemne.
nu reușesc să pic în groapa unde mi-am redescoperit cerul orb după nouăsprezece ani.
nu reușesc să exist fără a fi clișeică.
am fugit de oameni ca să mă ascund printre zeii miopi de la atâtea telenovele pământești. am fugit în brațele olimpului și mi-am făcut adăpost în cutia lui toracică goală. am fugit spre porțile infinitului și mi-am săpat sentimentile din hăul de fiori prematuri, căci picăturile astea de lună nu înseamnă nimic. am fugit de tot și mi-am dat seama că oamenii nu sunt clișeici. că eu nu sunt. că doar adăpăm ficțiunile pe care le ridicăm deasupra capului și ne închinăm lor. că suntem stropi de viață acolo unde culoarea a murit.
mi-am dat seama că sunt om. că sunt vulnerabilă. că sunt stea.
mi-am dat seama că viața e clișeică.
