mi-am îmbrăcat sufletul în mătrăgune ca să fiu una cu toate respirațiile ce îmi vuiau pe sub ochi și să termin cu realitatea asta ignorantă. mi-am ciupit coloseumul ca să îmi iau sentimentele gladiatoare în palme, deși fericirea înghimpă în coase când răsar brumele. și ne-am îmbarcat în existență fără ciorapi de rezervă...
știi, la gară am văzut un copil care spumega secundele ca un jucător de stele la ultimul meci din campinat. și striga. striga din mijlocul unei manticore și sugruma o liniște în tutu și urme de tuș pe mână, că e o balerină hiperbolică în mintea unui om hiperbolic. m-am apropiat de acel avion de repulsie și migdale, luându-i strigătele între degete și desenând cu ele pe buzele micilor emoții claustrofobe.
l-am întrebat ce are în palme, deși vocea lui de uragan de margarete s-a stăvilit în priviri cu parkinson, gata să își îndese cosmosul sub cămașă și să fie fericit. a zis că nu are nimic.
i-am spus că eu, cel puțin, am infinitul. și am cometele. și am asteroizii. și am un antierou al propriei existențe printre ghiliotine carpatice. nu contează ce vezi că ai în palme, ci ceea ce vrei să fie acolo. distorsionează exactitatea în mii de de galaxii ce-și suflecă mânecele și lasă-ți plasma radioactivă să se transforme în cuarț roz.
și m-a înțeles. în următoarele treizeci de ceruri, sala de așteptare a sufletelor noastre a devenit un raliu, iar volanul părea a fi o urmă de platină peste o orhidee care și-a uitat narcisismul acasă. și explodam. explodam de fericire, căci ciudățenia mea se năștea mai frumoasă.
și am ieșit din jocul soarelui când el a monopolizat sistemul solar și ne-a exilat pe mine și beethoven din viețile noastre, căci patefonul himerelor din noi răsuna la fiecare stâlp de telegraf. am rămas doar cu o pereche de unghii roase și o clepsidră cu o mare spartă în ajun de moarte clinică.
m-am ascuns. m-am ascuns de mine. de lume. de arta ce îmi abstractiza colțurile universului și mă făcea să mă scufund în propria nebunie ambulatorie, deși m-am aruncat în ea cu speranța de a fi salvată. și lumea mi-a închis capacul deasupra oceanului, ca să nu am cale de scăpare din vulcan.
nu mi-a dat mâna nimeni. doar o urmă de scrum de pe o coralieră înecată. semăna cu apusul pe care îl îndeși într-un borcan, dar te mușcă de degete că are claustrofibie. cu o minge de debarcader și metafore, deși carnea îi mustea caruri cu planete de unică folosință, că nu încape nimic în acest infinit prea strâmb dacă are mai multe vieți. și am murit înghețată.
nu mă recunosc. tremurând deasupra norilor de ploaie, îmi îmbrac luna pe umeri, că voi face pneumonie de suflet dacă stau prea mult în casă cu buzele uscate. și las nebuloasele să îmi facă șuvițe de cosmos înainte de întâlnirea cu neptunul. am rămas eu, el și un întreg cimitir de galaxii, luând prânzul de la miezul realitații pe un cadavru de aspirație albastră, iar ochii ne alergau pe căștile cu ceai rece. în sfârșit, am fost înțeleasă.
