ai fost aici când eurile din mine au căzut pe câmpul de luptă, secerate de brațele lungi ale cerului care îți avea și el demonii lui de sub pat și îi arunca pe mine. ai fost aici când fragmentele de mine se risipeau pe nisip și deveneau colțurile unui tablou cu mai multe mări decât aveam nevoie în micul meu ocean. ai fost aici când nu puteam să strig și doar zăceam pe asteroidul meu, înfășurându-mă cu ceea ce ar trebui să fie o lumină, dar era doar otravă picurată pe lentilă. ai fost aici mereu. de când lumea asta m-a ales pe mine ca să țin spiritele exilate de oglinzi și să mă izoleze cu baraje de cenușă și pene de cioară de iluziile pe care le beam continuu și deveneam dependentă.
ai fost aici chiar și când măturam norii de pe cupola ochilor noștri ca să simțim stelele în observatorul pe care l-am clădit din așchii de noi și liliac pe când lumina încă era în caietul nostru cu timbre.
ai fost aici când am luat credit pe insomnii și melancolie la pachet, deși știai că e prea grea pentru un singur suflet mutilat de păpădii și ai luat și tu o bucată.
ai fost aici și când aruncam cu lacrimi în stâlpi de telegraf, căci îmi zgâriau infinitul și îmi cobălțâiau eternitatea din zinc cu care mi-am umplut fisurile. cu care le-am umplut împreună.
ai fost aici mereu și m-ai dus de mânuță spre peștera unde cosmosul stătea lângă foc și prăjea bezele pe scheletul lui mozart. și te-am ținut lângă inima mea, căci acolo e locul pentru cuarț roz, acolo unde poți să numeri bătăile de șoapte din atriul în care te adăpostesc sub numele de speranță. și te-am și înrăman în cometele pe care le-am comandat la restaurantul ăla chinezesc, pe unde am trecut în drum spre magazinul de fericire. nu mi-am dat seama că tu ești o piesă corpolentă din puzzle-ul bucuriei mele.
ai fost mereu flacăra care îmi aprindea șemineul de visare și îmi arăta universul dintr-un alt unghi, din colțuri cu picioare strâmbe, căci urâtul e un frumos care stă în cap. și am râs la un ceai cu arghezi cât stănescu prăjea matematică prea dulce cu vanilie și ciocolată. dar știai că eu gătesc algebra mai bine decât el. și oricum îi înghițeai sorii slab condimentați cu traume pe sistemul visător.
ai fost mereu suflul dislexic al unui haos care scrie despre mare, care își aduce barca găurită în portul unui cirrus și se lasă purtat de praf până la butonul de la finalul jocului. și jocul ăsta era melancolia noastră.
ai fost mereu cârja care mă aducea la o cafea la ora ceaiului, stând cu andromeda la masă și sorbind din ceea ce părea a fi un picior de cosmos plasticizant. vorbeam despre orice, aberând în realitatea nostră ireală. ne bandajam aspirațiile cu brusture și petice de apus, iar apoi alergam și săream coarda orizontului cu pușculița plină de gânduri de canva și platină. ne legam cu sârmă picioarele ca să zburăm fără a ne lua avânt pe pista de simțire intensivă și pluteam în eternul unui rai construit din umbrele pe care le avem în buzunar.
steaua mea, mulțumesc pentru clipele pe care le trăgeam de cămașă că să ne ducă la stăpânul lor și să dilatăm pupilele timpului îndrăgostit de oglinda cu ochii lui. mulțumesc pentru pansamentul de soare pe rănile întredeschise de pe un suflet închis la licuricii extrovertiți. mulțumesc că exiști și mă faci să respir arta cu ochii tăi care dau spre magie fără să vrea. mulțumești că exiști, constelația fericirii mele platonice.
