dacă am scrie tot ce simțim pe un copac, nu ar mai rămâne păduri de sârmă în calea lactee. am fi secați de eternitatea de a simți și am cădea cu nasul în cenușă pentru a descoperi cât de alb e negrul din inimile noastre.
nu am fost creați ca să ridicăm infinitul la o icoană și să îl prindem cu un cui de un asteroid. nu am fost creați ca să alungăm lacrimile plasticizante în castronul cu păpușile noilor. nu am fost creați ca să adâncim cuțitele în cuvinte sângerând lalele noncolore, ci doar să fim fericiți.
când mă uit în oglindă, sparg pictogramele stelelor de pe venele mele și șterg universul de pe retină. nu sunt demnă de radioactivitatea ascunsă sub un cod neștiut de nimeni în celulele mele. nu sunt demnă de demonii pe care îi plimb în lesă și îi scarpin după ureche. nu sunt demnă de poezia pe care o distorsionez în margarete volatile pentru a mă unge cu crema ei și a muri artistică. nu sunt demnă de poeticitatea explozivă pe care nu o pot controla.
când am scris prima dată în constelații că sunt singură, vântul mi-a șoptit la ureche că tot ce am nevoie e undeva în pieptul meu și trebuie să găsesc doar dosarul potrivit în baza de date a spiritului meu. am ajuns la gânduri bipolare.
când am întrebat prima dată lumina unde să gâsesc fragmentele-lipsă din făptura mea, mi-a răspuns să caut în mine, că întunericul m-a creat din noroi și eram întreagă când m-a izbit de pămând. am ajuns la praf depresiv.
când am chemat prima dată bezna pentru a o întreba ce e în neregulă cu corabia mea, de mă înec în propiu-mi ocean și dau foc la ghetele cosmosului cu vâslele mele, a zis că banda adezivă e într-un buzunar al jachetei concepțiilor mele și că sunt o fiica cu termen de valabilitate trecut al imperfectului. am ajuns la valuri anxioase.
lumea asta m-a făcut perfectă când eu știam că am nevoie să îmi umplu golurile cu marțipan. lumea asta mi-a ars sfoara pe care mă cățăram în rai și am căzut cu coturile în smoală și cu visurile într-o cadelniță de obscur. lumea asta mi-a zis că am totul atunci când știam că portofelul meu de fericire e gol și are o gaură care dă spre găuri negre. lumea asta avea dreptate și eu dădeam cu piciorul în ea.
au trecut ani de când nopțile mele nu se mai supun la atrocizare. au trecut decenii de când vasele mele nu mai transportă litiu pentru contrabnadiști de energie. au trecut secole de când inima mea nu se mai supune infinitului și nu a intrat într-o biserică ce ar putea să îi încuie lacătul pentru frivolitate. au trecut milenii de când nu mai sunt eu.
și am vrut să fiu fericită, vărsând cisterna cu tot ce simt la rădăcinile unui mesteacăn cu fire sure. și mi-am dat seama că, atunci, mi-am vărsat fericirea.
