și ridici odată tot cosmosul din tine spre limite, cu ochi bulbucați în care hamsterii aleargă spre un rai din caramelă, și înțelegi că tot ce simți, totul, e doar o plăscmuire a propriei irealității. că ești indefinibil de stele. irepetabi. iluzoriu... demonii tăi nu au fost botezați în aghiasmă și rugăciuni de rugină. idolii tăi sapă în grădină după firișoare de adevăr. inima ta... se îneacă. în hăurile dilatate de pe propria conștiință și mascate în albăstrimea etanolului de cicatrici. dar exiști. inexistent. mor. doar exiști fără a exista. și mori fără a fi în viață.
cândva, bunica mi-a zis că fiecare suflet moare de nouăsprezece ori până mușcă din norii de vată de zahăr. că cerul are gust de șerbet și îmi voi da seama de asta atunci când aripile mele dezintegrate vor prinde formă de pâmânt, mercur, clipe, atunci când nimicul pe care îl mângâi cu palmele crăpate de violet mă va mușca de gât și mă voi izbi de realitate. mi-a zis că voi fi ucisă de stele de atâtea ori, că îmi vor părea mai apropiate decât prietenele mele ce fac spume la gură când gustă din adevăr și neptun. mi-a zis că locul meu e undeva în orion, orbită și moarte, vie și cataclism. fericită și ruptă de buruienile universului. mi-a zis că și van gogh e acolo. că voi da mâna cu el dacă mă voi dezice de păcatele mele dulci. că... exist fără a exista. și mor fără a fi în viață.
acum, mă holbez la clipele ce îmi scriu cosmosul. la viața ce îmi mângâie degetele. la morțile mele. chiar nu puteam fi și eu heterogenă nopților? chiar nu puteam fi și eu om?... acum, sunt doar un pustnic prin eternitate. un suflet mort fără a fi existat măcar...
