în cimitirul pentru suflete hoinare e lumină azi. poate și-au amintit spiritele letargice de coroanele de flori aruncate de pe stele... poate s-a terminat speranța în automatul care dă spre rai... poate au început să plângă distrofic norii și acum își caută adăpost sub o iluzie moartă.
se ascund sub pietrele cu nume gravate în iederă și fulgere șterse. își pun cadavrele rațiunii în spate să nu îi atingă ploaia radioctivă și aleargă spre un pod neconstruit dintre două zile încă inexistente.
m-a întrebat odată un trandafir de ce îmi car scheletul în spate când sunt doar o inimă care aleargă desculță fără carne pe cuvintele ei. i-am zis că ești tu. s-a ridicat de pe scaun și a pufăit nemulțumit. era trandafirul lângă care ne-am promis praful de pe morminte când vom dispărea. am dispărut doar eu... era trandafirul sub care nu juram lumină până la capăt de tunel. ai devenit lumină doar tu... a fost petalele pe care mi le puneai în păr când alergam pe aureolă boreală până puteam atinge spiritele cu privirile însetate de stele. am murit amândoi...
mi-a luat mâinile și oasele tale s-au împrăștiat pe univers. erai doar o grămadă de praf unit în moarte clinică... și m-am trântit cu genunchii pe infinit să te lipesc la loc... m-a ridicat și mi-a zis că monștrii din noi ne cântă la chitară, se țin de picioarele noastre și își aruncă cojile de stele pe urmele imaginare ale minții noastre. iar tu... tu ești un demon de sub pat care nu știe că limita mea e cerul. că nu știi că limita mea e iubirea până la cometa ison. că nu știi că mi-am plantat oasele în grădină ca să ți le port pe ale tale până la rai... m-a lăsat să plâng pe un ghimpe de al lui și să cad în groapa infinitului...
te-am văzut la poarta constelațiilor cu ea de mână... erați fericiți. erai un suflet dezolit de umanitate și îmbrăcat în ultimele cuvinte ale soarelui înainte să devină lună... zâmbeați precum o bombă atomică înainte ca inima ei să se dilate și să spargă în curcubeie non-colore. erați cometa mea ison înainte de moarte...
mi-ai dat mâna și m-ai ridicat în spate. ai plătit orizontului pentru mine și am urcat pe norii pentru copii...
dacă nu m-ai fi lăsat în groapa cu speranțe răsfirate, rămâneam un cadavru fără picături de liliac în ochi... și ne dezmembram împreună... mulțumesc că ai plecat și m-ai lăsat să lupt singur.
mi-a dat mâna să urcăm pe aureolă și să alergăm spre stele împreună. iar van gogh ne privea de jos și își atingea guașele cu vârful degetelor... ne permise să ne ucid înainte ca eternitățile noastre să ningă peste trupul lui deshidratat. și să fim libere înainte să cădem în capcana inimilor noastre...
dacă te duceam în spate până la stele, care era magia lor?
așa, rămâneam cometa ta și nu a trandafirului...
