cândva credeam că oamenii care trec prin viața mea sunt legați cu chihlimbar de sacul cu golul din mine. de parcul unde le contruiam monumente din vata de zahăr și platina sufletului meu. de străduța ascunsă după o biblioteca de unde se închiriau stele, ce dădea spre grota licuricilor mei. de galeria unde mi-am înrămat amintirile ca pe niște tablouri dătătoare de vin când sunt spintecate cu furculița. de șopronul unde îmi puneam iluziile la uscat când dădeau lacrimile peste ele. de căminul în care se adăposteau schiloadele mele zile negre, de nu puteau respira decâr acaret și brumă sărată. de acoperișul unde mi-am frânt constelațiile ca să le pun într-o cutie și să le donez la azilul de realiști visători.
cândva credeam că lumea mea nu se rezumă doar la câțiva pereți de carton evaporați de brizele de șoapte exasperate și uniți de o sârmă de gânduri heteronime. cândva credeam că lumea mea nu e doar o foaie murdărită de acuarelă pierdută de un miop într-o stație de autobuz pe unde circulau doar bătrâni ce coborau la stația fericire și urcau la nicăieri. cândva credeam că am șanse la loteria la loteria care miza pe eternitate și îmi cumpăram bilet în fiecare duminică, atunci când treceam pe lângă gheșeul cu zâmbete pe băț.
și știu că omenirea nu poartă pantofi de fericire decât atunci când îți cumpără o mașină cu portbagajul plin de minciuni. și chiar știu că sunt alergică la plasticul din care e creată inima ta. și mai știu și că avem facturile pentru sentimente neplătite luna asta și, totuși, simțim după limita de prostie procurată.
nu am vrut să fiu rea cum ai fost tu. și tu. da, și tu.
nu am vrut să fiu insipidă cum ai fost tu. și tu. și tu.
nu am vrut să îmi reînnoiesc dulapul cu măști de sticlă cum o face fiecare în ziua când decide că fulgerile din el sunt mai electronegative decât electronii care mor odată cu sufletul altora. și nu am vrut niciodată să fiu ipocrită, dar sunt.
când mi-am luat inspirație în credit, pe cec scria că voi plăti cu bani-gheață la pimul tonomat de comete gri. și m-am simțit ciudat să aud asta, dar a fost mai ciudat să nu găsesc tonomatul. și să am abonament de inspirație nelimitată și inutilă. o aveam prin sertarul cu hârtii arse de moarte stelelor din augustul nostru. o aveam sub mormanul de gânduri neîmpăturite, că sunt prea leneșă să sortez idei și le arunc la grămadă într-un colț de minte. o aveam chiar și în cușca îngerilor mei, căci nu îi puteam lăsa în casă. făceau dezordine. o aveam peste tot și mai și udam crizantemele ofilite de lângă gardul de lavă, că poate ele nu se vor îneca în ea. mi-am dat seama prea târziu de scrisul mărunt, că tonomatul e inima mea și voi scăpa de inspirație doar când ea nu ar mai bea ceai după coșmaruri murdare de maro. oh, în câte prostii credeam când eram mică.
când mi-am făcut coteț pentru aspirații, nu credeam că se vor mânca una pe alta și voi rămâne doar cu o axă cronologică în ochii căreia vor fi toate și niciunul în același timp. și chiar voiam să fiu fermier de visuri și să dau copiilor cu lumina în vază ceva culoare. dar eram nedemnă de ceva atât de important.
cândva chiar credeam că oamenii cărora le voi lăsa cheia de la cutia mea toracică o vor șterge de praf, acum îmi dau seama că am rămas doar jefuită...
