și totul se termină cu stelele. cu pașii tăi pe liricul amdegstru al lacului în care sufletul tău a ars prima dată. cu luna cântând la vioară cât mergi spre lumină și te scufunzi cu inima în clapele pianului. cu inima drept șevalet și cuvintele-pensule. totul se termină cu ultima partitură pe care o scrii cu spiritul-ușă deschisă prin care trec îngerii a căror cerere de a deveni oameni a fost respinsă...
nu există nimic mai frumos decât chipul tău reflectat în lacrimile cuiva și îmbrățișat de apele care se ridică să te îmbrățișeze și să te sărute pe obraz. nu există nimic mai frumos decât sfârșitul văzut prin oglindă, dar catologat ca un nou început. nu există nimic mai frumos decât stelele.
când am simțit că sunt la o barcă distanță de orizont și că degetele mele se umplu de foc, am început să șchiopătez spre prăpastia mea, deși epilogul îmi părea în minor și chitara cu care cânt la clipe neacordată... încă un minut până la stele. încă un minut până urc în liftul spre cancelaria cu icoane pe pereți. încă un minut până la scris etern... și m-am lăsat mare în oceanul înspumat din paharul eternității.
am fost un antidepresiv încă de când am lipit prima pană cu bandă adezivă și mi-am frânt o undă emisă de radioul inimii pentru a înlocui o coardă ruptă. și acum viața urma să mă bea... și puteam fi dulce. ca ultima ploaie de liliac atunci când te lași întreprătruns de vijelia din magia cumpărată de la un magazin de colț și zguduit de acuarela cu care îți mânjești visele, ca să le protejezi de coșmaruri. ca o tornadă pe o foaie de caiet când cometele se țin de mâini și se rotesc în jurul notelor muzicale pentru a lovi rațiunile. ca un donator de sânge de păpădie când leucemia din plămânii tăi te face piatră și te lasă să te îneci în cer. ca o umbră de stilou pe muchia unui destin din ale cărei coaste au fost construite adăposturi de povești fără viață. ca ultimul soldat pe frontul pentru lumea stelelor căzătoare...
și puteam fi amară ca zarea când violoncelul din tine rămâne fără piper în bucătărie. ca atunci când fragmentele inimii tale organizează un pelerinaj spre mormintele visurilor tale și te lasă să îți umpli golul din tine cu case din chibrite și oameni din picături de ceară. ca ultimul apus când știi că ochii tăi nu mai pot întârzia la trenul spre constelații...
când am călcat ultima dată pe pământ, ca să îmi iau rămas bun, te-am lăsat să mă prinzi de picioare și să zburăm împreună în imensitatea gingașă a universului ce ne-a așteptat în avion. dar ai zis că acum tariful la viață e atât de jos și vrei să o inspiri frenetic până sonata ta nu se lasă străpunsă de acele unei viespi îndrăgostite. și atunci îmi vei citi rugăciuni să călcăm pe apă împreună, iar cometa noastră-manionetă se va divide în speranțe să ne privim în ochi la un nou răsărit și să ne spunem cât de mult ne iubim atunci când stelele sunt aproape și le auzim vocile...
te rog, ridică ochii spre cer și ia-mă de mână, ca să mergem pe aer așa cum meteoriții merg pe uscat și să ne mușcăm buzele când vântul se îmbracă în sufletele noastre. ia-mă de mână și lasă-te în raiul din mine. și hai să percepem noaptea împreună...
și totul se începe, se simte și se termină cu stelele.
cu stelele dintre degetele mele...
