opriți planeta. vreau să sar după linia orizontului.
înainte de mine, era lumină. cer. pământ. soare. eternitate... dar caruselul cu râsete de plastic s-a stricat. lumea a ales să-și lege venele într-un buchet de orhidei cu linia infinitului și să se ascundă după casa ticăiturilor tuberculoase de lună când ți se termină clipele din borcanul cu biscuiți.
vezi epava aceea? sufletul meu s-a transformat în ancoră și s-a agățat cu visurile de veșnicie, lăsând mereul să îi acopere aureola cu un văl de picături de stele pierdute. am vrut să fiu liberă, chiar de făceam din penele aștrilor o coroană pentru palmierul ce încearcă să atingă zarea, rupându-le celorlați picioarele...
când mi-am luat prima dată bilet în iad, nu m-am așteptat că arată ca o scenă pe care inimile își recită ultimele cuvinte. iar cordul meu să fie mut...
zăcea fără pic de ceară în el, propulsând și reclamând melancolia ca pe un deliciu, ascunzându-și firimiturile în umbre și uitând să vorbească... nu am auzit niciun suflet să recite atât de frumos tăcerea ca propria mea lume... o lume care avea doar o mână, niște constelații în ghips și lipici pentru temeri fosforescente. și a exclamat libertatea brută printre acei poeți de păcate subminate de galaxii.
mirific. uneori crezi că negrul e doar un lift spre ultimele tale respirații, dar se dovedește a fi o aureolă boreală ruginită, care trebuia doar curățată de prejudecăți... și ce avea nevoie de un nou plămân care să îi simtă aroma de căpșune și vară târzie cât picățelele îți făceau piruete peste limitele propriei ființe.
a doua zi, am fost invitată în văgăunele raiului.
mirosea a lămâie și praf de stâlp telegrafic. fără un tunel spre neunde. fără un totem unde se închină speranței palide ce aleargă și umple hăurile de caramel cu scântei. fără nori pe care iubirile își țes veșminte pentru inițierea în asteroizi... paradisul era un glob înzăpezit de preconcepții în care mureau statuile unor îngeri din ceramică și satin, care își injectau căi lactei la o masă cu fericire în pahare.
și realitatea era un cimitir cocoțat pe un munte leneș și plouat de vreme. realitatea era cadavrele aspirațiilor spiralate și un castel din trupurile lor fără viață. și o carte de vizită pe care mințeau ochilor ce te ridicau la univers.
am luat tramvaiul spre cea mai apropiată gaură neagră și mi-am scos termosul cu vid fierbinte dintre coaste. nu mai crede, copile. pur și simplu, trage de manetă, deschide ușa, oprește planeta și sari peste linia orizontului.
trăiește în propria fericire irațională.
