Din capitolul anterior:
DoJun? Numele acestei persoane imi este cunoscut, prea cunoscut, familiar. El este cel care m-a prins de mana, DoJun si el...din acel moment era mult mai mult de atat...
Flashback: Park Yun Mi, ii juri credinta lui Il DoJun pana cand moartea va va despartii?
-Eu, Park YunMi, ii jur credinta lui Il DoJun pana cand moartea ne va despartii.
Il DoJun, ii juri credinta lui Park Yun Mi pana cand moartea va va despartii?
-Eu, Il DoJun, ii jur credinta lui Park Yun Mi pana cand moartea ne va despartii.
Din acest moment sunteti sot si sotie! Mire, poti saruta mireasa.
End of flashback.
Tot momentul a fost distrus. Daca ceea ce mi-a dezvaluit inainte m-a socat, ceea ce urma era si mai suparator. Usa incepe sa sune iar ziua ce parea ca se repeta este neasteptata.
Totul se oprise in timp si simteam cum verigheta ma strange si arde. Imi reaparuse impreuna cu lantul iar vocea iai facea simtita prezenta :
"Disparitia lantului este motivul pentru care am venit. Daca acesta nu apare curand, nu te vei putea intoarce nici in trecut si nici in viitor, ba mai mult, cele doua lumi se vor intersecta, iar baiatul pe care il iubesti va fi un tanar intr-o lume in care iubita sa va avea riduri, doi copii si un sot.
DoJung stie despre plecarea ta si a facut tot posibilul pentru a se veni dupa tine."
- Si copiii?
"Au disparut odata cu plecarea ambilor parinti. Intrebarea finala este: Te intorci acum si totul revine la normal sau cauti pandantivul?"
-Raman! Trebuie sa gasesc acel lantisor!
"Te-ai gandit ca vei da ochii cu cele doua persoane din viata ta in acelas timp? Que sera, sera...faci cum vrei! Ai zece zile"
La asta nu m-am gandit. Am realizat ca am intrat intr-un joc cu reguli pe care le stie doar o persoana, daca pot spune asa si ma simt de parca as fi personaj intr-o carte de fictiune unde cel care povesteste stie mai multe decat ar trebuii.
Ma gandeam la fetele mele care au disparut si la DoJun care ma cauta cu disperare.
Oare pot sa rezist?
Convingerea mea ca fac alegerea corecta era mai stinsa ca niciodata. Voiam colierul dar am sacrificat mult prea multe pentru el.
Regret. Ce regret? Probabil ziua de azi, ziua in care s-a intamplat totul. Regret acel moment in care am schimbat parola. Regret ca am lasat ratiunea sa decida in locul inimii mele. Regret ca am regrete pe care nu le pot stapanii.
Incercand sa fiu altcineva, am uitat sa fiu eu iar acum, cand incerc sa revin la persoana care eram nu mai pot deoarece nu mai stiu cine sunt.
-Mai sunt 7 minute. Nu te pregatesti de plecare?
-Abia astepti sa scapi de mine! Asta era!
-Eu vreau doar sa ii fac pe plac mamei tale, nu tie! Scoate limba si imi face semn sa imi ridic mainile.
Imi ia rochia de jos si mi-o trage pe cap ca un sac de cartofi. Ma incheie si ma grabeste spre iesire.
- Nu ai uitat nimic? Il intreb.
Imi ia geanta de pe scaun si imi incolaceste o esarfa in jurul gatului iar apoi imi saruta fruntea.
-Go!
Plec grabita. Parul incepea sa incarunteasca. Corpul meu imbatranea cu fiecare pas. Dintr-odata se aude o usa ce pare sa se deschida. Eram ingrijorata si nu voiam sa fiu descoperita de nimeni.
"Nu mai esti Park, acum esti Il." Imi repetam obsesiv excluzand seansa de a ma intalnii cu cineva care sa ma recunoasca.
-Ma sc-scuzati...ati vazut-o cumva pe Yun Mi? Numai ce a plecat. Ma intreaba o voce ce se balbaia in ultimul hal.
Ma intorc incet.
-Y-Y-Yu-YunMi?
