𝐆𝐮𝐧𝐬 𝐚𝐧𝐝 𝐑𝐨𝐬𝐞𝐬

𝟷𝟷.

{𝐉𝐞𝐧𝐧𝐢𝐞 𝐩𝐨𝐯.}

Îmi este teamă , teamă pe care nu o pot descrie , sunt confuză de tot ceea ce se întâmplă , de tot ceea ce se află în pieptul meu , toate astea sunt amestecate în mintea mea . 

Pentru un moment mă simt în siguranță , căldura pe care Jimin o emană este puternică mâinile mele îi înconjura trupul care era bine sculptat , adimt faptul că roșeam și mă simțeam foarte rușinată dar el îmi dădea acel confort . 

După aproape o oră de mers am ajuns la o micuță căsuță ascunsă la periferia orașului , am coborât ușor de pe motor și mă uit în jur , aveam un sentiment rău . 

Jimin mi-a zâmbit și mi-a întins mâna , m-am uitat câteva secunde la mâna lui și el mi-a prins mâna cu poftă și din nou îmi zâmbea .

－Ești bine ? mă întreabă pe un glas duios .

－Uh?...da . 

－Haide să intrăm în casă , acolo vom fi în siguranță  , iar Jimin îmi strângea mâna și mă ghida spre casă . 

Era un aer foarte înspăimântător și rece din clipa în care am intrat în casă .

Îl vedeam agitat pe Jimin ceea ce și mie îmi dădea acea stare , telefonul sună iar inima mea sare din piept și bate fără încetare . 

－Alo? Tae ? Da ... suntem bine . 

Când am auzit numele lui Tae bătaile inimii mi se amplifică și nu le puteam controla , voiam atât de mult să îi aud vocea . 

－Sunt bine ? îl întreb pe Jimin .

－Da  , spune la telefon în timp ce se încruntă . 

Din nou acea stare de neliniște îi apare pe chipul acestuia . Îl observ cum își îndepărtează telefonul de la ureche lăsând  urletele lui Taehyung să răsune în toată camera și se întoarce cu spatele cât să mă acopere cu trupul lui . 

－Jimin este totul bine ? întreb și îi ating gentil umărul pentru a-i oferi puțină încredere că totul o să fie bine .

Se întoarce brusc și îmi apucă chipul disperat și nesigur de puterile lui . 

－Jennie promite-mi că orice se v-a întâmpla în seara asta vei continua să te lupți , bine?

Ochii lui erau umezi iar fruntea lui forma o punte numai cu griji pe care doar eu le cauzez în ultima vreme .

－Luptă ? Jimin mă sperii ! frică se instalează în oasele mele și atunci o figură se îndreaptă rapid spre noi , nici nu am putut număra secundele în care el s-a apropiat de noi și îl lovește pe Jimin fără milă în spate . 

－Nu ... nu nu Jimin , uită-te la mine , tu ești tare nu te poate doborâ o lovitură ! 

－Fugi ! Îi rețin eu cât pot ! 

Nu îl puteam lăsa acolo , nu aș putea pentru câte a făcut pentru mine , mă gonea de acolo doar din priviri dar eu refuzam asta , mi-a spus să lupt indiferent de ceea ce se va întâmpla . 

Lovitura aceea părea că a fost foarte puternică lăsându-l fără puteri , i-am prins brațele și i le-am pus în jurul gâului meu oferindu-i stabilitate , se lupta peste voința lui ca să își recapete tăria de care avea nevoie și își ridică capul și mă privește în ochi intens . 

－O putem face ! Nu te las aici ! îi spun cu vocea tremurândă și ochii umezi . 

{𝐀𝐮𝐭𝐨𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐨𝐯.}