Hold me tight //JJK//

Epilog

Alerg și iar alerg, dar nu o văd nicăieri. Încep să întreb lumea dacă a văzut-o, arătându-le o poză cu ea, dar toată lumea dă din cap în semn de nu.

O sunam repetat, dar telefonul ei era tot închis. Mă uit la tabelul electronic unde scria la ce oră decolează sau ajung avioanele. În 15 minute trebuia să decoleze un avion către Thailanda, iar dintr-o dată se aude în difuzoare ultima strigare pentru zborul respectiv. Începusem să alerg către poarta cu numărul 20, care era la partea opusă a aeroportului. Îi strigam numele, dar niciun răspuns. Începusem să plâng şi panica se instalase rapid. Cum voi putea rezista fără ea? A fost ca o soră, o cea mai bună prietenă, o mamă şi cea mai bună iubită pentru mine în tot acest timp.

Ajung în faţa porţii cu numărul 20 şi mă uit disperat după o fată cu o rochie roz şi o bonetă neagră pe cap. Nu îmi ia mai mult de 5 secunde şi o zăresc.. Tocmai ce străbătea holul către intrarea în avion. Ştiîi ce dureros este să vezi cum persoana iubită pleacă?

- Pimploy!

Alergam după ea, dar era deja prea târziu, intrase... Încep să plâng din ce în ce mai tare şi cad în genunchi la pământ. Îi şopteam numele şi mă făceam în acelaşi timp cel mai mare prost că am lăsat-o singură. Trebuia să alerg imediat după ea şi să nu o las să plece de la magazin. Eram siguri că ceilalţi erau îngrijoraţi, aşa că mă ridic şi mă mai uit odată la poartă şi la avionul care decolase, stergându-mi lacrimile.

Când mă pun pe picioare şi încep să mă îndrept către ieşirea din aeroport, cineva îmi pune mâna pe umăr şi mă întreabă dacă sunt ok.

Mă uit în spate şi văd vag parul ei blond-şaten şi boneta pe care o purta printre lacrimile care începuseră să curgă odată ce îi auzisem vocea.

Pimploy- Ai terminat cursa tocmai acum!

- Deci nu pleci? Te rog spune-mi că nu!

Pimploy- De fapt, da. Schimbul meu de experiență s-a terminat. Deja am vorbit cu școala și cu părinții și mă voi transfera la o facultate din Coreea, așa că ne vedem când începe școala!

- Adică acum pleci?

Pimploy- În cam două ore am zborul, deci da.

O trag într-o îmbrăţişare sufocantă, apoi îi şoptesc că o iubesc. A trecut prin atâtea doar din cauza mea, iar acum este timpul să ne despărţim. Ştiam că va reveni şi îşi va face aici studiile doar din cauza noastră, dar nu puteam fi nici fericit, nici trist. Ştiam cât de mult înseamnă ca ea să urmeze o facultate din Thilanda, dar o apreciez doarte mult pentru decizia pe care a luat-o.

(...)

Ultimele două ore au fost mirifice, am reuşit să facem multe lucruri pe care nu am avut şansa să le facem cât timp a stat aici. Acum mă uit la ea cum străbate coridorul şi cum intră în avion, luându-ne rămas bun pentru prima dată.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

Astăzi urma să fie cea mai importantă zi din viaţa mea. Băieţii care stăteau în spatele meu se uitau insistent la uşile mari care urmau să se deshidă, iar Pimploy, la braţ cu tatăl ei urma să păşească pe covorul presărat cu petale roşii de trandafiri. Aşteptarea este atât de grea, voiam să o văd cât mai repede în rochie albă şi să zic "da", dar se pare că aşteptarea s-a sfârşit. 

Lumea din sală se ridică în picioare, iar uşa se deschide şi Mirae apare. Aceasta străbate drumul către noi presărând pe covor petale aurii şi albe de flori care semnificau bogăţia şi puritatea. Se aşează lângă celelalte domnişoare de onoare şi îmi face semn că Pimploy arată minunat. Încep să zâmbesc incontrolabil şi îmi îndrept privirea către uşă când Pimploy şi tatăl ei îşi fac apariţia. Arăta perfect în rochia albă şi cu voalul aşezat pe faţă. Ajunge lângă mine şi îmi prinde mâinile.

Pimploy- Am aşteptat mult până în acest moment, hai să o facem.

Îi dau voalul la o parte, iar ceremonia începe. Ne uitam unul în ochii celuilalt, iar când vine întrebarea decisivă amândoi spunem la unison "da".