Adorable Rebel - RenMin

1

Dacă ai crezut vreodată că să fii fiul directorului liceului îți oferă anumite privilegii, deja îți spun să-ți iei gândul.

Să luăm drept exemplu cursul de Literatură Universală al doamnei McCracken.

Doamna McCracken este una dintre profesoarele cele mai puțin populare ale colegiului Knox. Vă asigur că, până și cei care sunt considerați vrednici de a participa la orele ei, fac tot posibilul pentru a scăpa de ele.

Însă nu și eu, fiul directorului. Chestia este că tatăl meu este mult prea mândru că a făcut posibilă existența unui astfel de curs superior de învățământ în cadrul celor inferioare ale liceului nostru, așadar, s-ar simți cam deranjat ca fiul său să refuze onoarea de a fi admis la un astfel de curs.

Ei bine, în ceea ce mă privește, pot spune cu toată încrederea că, în acea zi frumoasă din însoritul Seoul, vinerea, în a patra zi din ultimul meu an liceal, nu mă simțeam prea onorat, stând pur și simplu într-o bancă, la încă o oră oribilă de-a doamnei McCracken, cu încă patru suflete sărmane (care, din motive personale, erau captivi aici, la fel ca mine).

Acum, câteva detalii despre doamna McCracken.

Are șaptezeci de ani, mai mult sau mai puțin, este destul de solidă, cu un piept uriaș, cu care sunt sigur că te poate asfixia dacă te îmbrățișează, cu păr ca de vată, și nu de zahăr, ci mai degrabă o bucată folosită și lipită de scalpul ei; are ochi de vultur, limbă de viperă și, în general, ascuțită precum un cui. Dacă cineva ar vrea să-i explice cum, sub absolut nicio formă, nu-i poate arăta portofoliul cu tema sa, îl sfredelește cu privirea și-i spune:

— În mod evident te-ai înșelat, dacă ai crezut că scuza ta patetică mă va impresiona.

În plus, adaugă înaintea numelor tuturor autorilor pe care îi citim, un "domnul". Spre exemplu, spune — "domnul Shakespeare" sau "domnul Jonson". De parcă aceștia nu ar fi, de fapt, scriitori celebri, ci persoane contemporane, funcționari la vreo bancă.
Cu excepția lui Charles Dickens, căruia îi spune "dragul domn Dickens". Și am observat că i se umezesc un pic ochii de fiecare dată când vorbește despre el, ceea ce se întâmplă destul de des.

Au trecut trei ani de când studiez Literatura Universală cu doamna McCracken și niciodată nu am citit ceva publicat după 1900, pentru că, de fiecare dată când ne ies în cale "Poveste despre două orașe" sau "David Copperfield", ori oricare operă scrisă de autorul menționat anterior, doamna McCracken exclamă:
— Oh, copii! Domnul Dickens avea atât de mult talent, încât încă nu mă pot hotărî asupra a ceea ce ar trebui să citim în continuare. Ce-ați spune dacă am citi "Marile Speranțe"?; și o ținea așa până la vacanța de vară.

— Foarte bine, elevi. Deschideți la textul domnului Homer, la rândul 137. — A poruncit doamna McCracken, în timp ce-și lovea creionul de catedră, în mod repetat. — Cine ar vrea să înceapă să citească?

Am oftat. Nu știu de ce, dar aveam senzația că ultimul meu an avea să fie un adevărat chin. Și nu credeam asta doar din cauză literaturii universale și a listei sale imuabile de lectură. Era, în principiu, vorba despre mine, Huang Renjun, și despre viața mea, care părea a fi de neschimbat.

În ceea ce privește o posibilă orânduire a popularității în liceu, eu cred că mă aflu undeva la mijloc. Asta înseamnă că întotdeauna mă descurc pentru a-mi găsi pe cineva care să mă însoțească la diferitele petreceri organizate, însă niciodată nu-mi pot găsi un partener pentru Marele Bal al Toamnei.

Fetele și băieții foarte populari primesc mereu sute de invitații, pentru toate petrecerile.

Dong Sicheng, spre exemplu, prietenul meu cel mai bun, a participat la, mai mult sau mai puțin, cinci sute de petreceri și baluri, încă de când avea doisprezece ani. Ca să fiu sincer, faptul că sunt prietenul unei persoane atât de populare mi-a ridicat oarecum și mie gradul de popularitate și respectabilitate.