Adorable Rebel - RenMin

3

Cu siguranță cunoașteți și voi un profesor sau un membru al personalului didactic, veșnic prost dispus, care vorbește mereu de parcă ar fi plictisit de tot ce-l înconjoară și care nu face niciodată contact vizual cu elevii.

Ei bine, poate nu cunoașteți niciun astfel de specimen, însă există un termen tehnic pentru acest tip de comportament: consum psihologic. Când anumite persoane petrec patruzeci de ore sau mai multe, fiind centrul batjocurilor și minciunilor din partea adolescenților, devin candidați siguri pentru a le repudia.

Ceea ce mă determină să vorbesc despre Doc Ellis. Doc Ellis este, probabil, omul care suferă de consum psihologic la cel mai înalt nivel, lucru care nu e atât de surprinzător, ținând cont că a predat geometria nu doar acum douăzeci de ani, când mama îl avea profesor, ci și cu douăzeci de ani înainte, când tata era în liceu. Asta ar trebui să vă ajute să vă faceți o idee despre vârsta lui Doc Ellis.
Până și costumele lui par a fi rezistente la timpul trecător: pătate, cutate, ponosite și largi. Bine, bine, poate nu ar trebui să-i judec lipsa de eleganță. Dar îl pot judeca pentru personalitatea lui care, pentru a v-o descrie pe scurt, este insuportabilă.

Nu suferă doar de acel consum psihologic, consecință a predării timp de atâția ani elevilor de liceu — mult prea mulți ani — ci are și o mare frustrare, întrucât el nu și-a dorit niciodată să rămână cu un astfel de post. El a vrut să fie profesor universitar, însă lucrarea sa de doctorat a fost respinsă — cel puțin, după cum spune legenda — ceea ce a dus la poreclirea lui, folosind prefixul "Doc", o abreviere de la doctor, cum ar fi trebuit să fie numit, dacă ar fi primit postul mult visat. Acum, răzbunarea lui a constat în a fi cât mai enervant posibil și a da zeci de teste de un grad ridicat de dificultate.

Iar primul test dificil fusese programat pentru a doua săptămână de școală. La începutul orei, Doc ne-a împărțit fiecăruia foile și — cu vocea lui neschimbată, obosită — ne-a anunțat că putem începe — să rămânem corigenți.
Apoi își luă țigările și ieși în hol, pentru a fuma (v-am spus deja de consumul lui psihologic).

Din celălalt capăt al clasei, am schimbat priviri pline de speranță cu Sicheng. Amândoi eram un dezastru în ceea ce privește matematica, așa că ne-am pierdut tot sfârșitul de săptămână învățând. Cel puțin, așa ni s-a părut nouă, chiar dacă poate au fost doar trei sau patru ore. Oricum, învățasem atât de mult, încât, pentru prima dată în viață, nu mă simțeam condamnat la eșec.

Primele trei probleme le-am rezolvat destul de repede, iar la rezolvarea celei de-a patra am descoperit o greșeală, așa că m-am grăbit s-o corectez. Eram atât de concentrat asupra rezolvării corecte, întrucât abia mai târziu mi-am dat seama că restul chicoteau și se foiau pe scaune.
Dezorientat, am ridicat capul și mi-am îndreptat privirea spre Na Jaemin, care răsfoia hârtiile de pe catedra profesorului Ellis.

M-am încruntat și mi-am mutat privirea asupra lui Sicheng, care era la fel de confuz.

Jaemin găsi ceea ce căuta și atunci se îndreptă de spate, dregându-și glasul. Își întinse gulerul tricoului de rugby, până la a-l înțepeni, făcându-l să semene cu una dintre cămășile demodate ale lui Doc.

— Acum puteți începe să copiați. — A spus, îngroșându-și vocea asemenea lui Doc Ellis. Apoi, începu să citească răspunsurile primelor întrebări.

Am putut auzi imediat sunetul pixurilor și creioanelor, lovindu-se de hârtii, însă eram mult prea surprins pentru a mă mișca. Nu era ca și cum niciodată nu văzusem pe cineva copiind, — din contră, copiatul este o artă în Colegiul Knox — dar asta era prea de tot!

Iar eu am învățat atât degeaba! Am simțit un nod formându-mi-se în stomac, când m-am gândit la orele alea petrecute într-un chin continuu, irosite; atât efort, inutil.