ALIVE HEARTBEAT

~Capitolul 4~

Îmi răsucesc ochii în toate direcțiile și tot ce văd e negru. Mă ridic de pe pat, presupun, și încep să mă plimb prin încăpere ca un zombie. Ma lovesc cu piciorul de colțul unui dulap imediat căzând pe jos.

După o fracțiune de secundă ușa s-a auzit cum se deschide. O siluetă se apropia de mine. Am încercat să mă mișc din loc dar intenția mea de a scapă a fost în zadar.

Acesta ma prins de picioare și ma târât până într-o cameră mai puțin întunecată. Semăna cu un dormitor vechi,ca cel al bunicilor mei.

Eram foarte speriată. Lacrimile își făcură apariția pe fața mea. Am încercat din greu să nu suspin, dar sentimentele mele au fost mai puternice. Am ajuns să țip și să mă zbat, chiar dacă nimeni nu îmi făcea nimic.

- De ce plângi? Crezi că vei păți ceva?, mă întreabă acea siluetă ciudată care a stat nemișcată în fața mea de la început.

Vocea lui era una puternică, și al naibii de cunoscută. M-am oprit brusc din plâns și mă holbam la persoana ce se apropia încet-încet de mine.

-Răspunde prințeso, de ce plângi? , mă întreabă iar când se apropie de mine. Nu am avut curajul să îi răspund.

-Hai spune!, încearcă din nou să mă facă să vorbesc. Îmi cuprinde fața în palme și mi-o răsucește în toate direcțiile.Aveam impresia că îmi studiază fața sau încerca să vadă dacă sunt moartă. I-am îndepărtat mâinile și i-am spus să aprindă lumina.

- Ce vrei să fac? , mă întreabă el de parcă i-aș fi spus să mă ducă până în Franța pe jos.

- Să aprinzi lumina! țip la el. Se ridică de lângă mine și aprinde lumina.

M-am strâmbat până ochii mei s-au obișnuit cu lumina. Mi-am îndreptat privirea spre locul unde era întrerupătorul, și n-am văzut pe nimeni. Mă uitam peste tot în cameră și nu era de gasit nicaieri. Unde dispăruse?

Alarma telefonului sună de zor. Am tresărit imediat și fară sa vreau am căzut din pat. Mă ridic alene de jos, îmi opresc alarma și cobor la bucătarie să-mi fac o cafea. - Ce vis ciudat- îmi spun în timp ce coboram scările. -Ce voia oare să-mi transmită? Că voi fi sechestrată de cineva în camera bunicilor? Aiurea!-

- Korina! Ce faci? Cât ai de gând să mă lași să aștept? se aude o voce de afară. Mă duc îngândurată spre ușă și mă uit pe vizor.- Ce vrea și ăsta de la mine la ora asta?- spun și-mi dau ochii peste cap.

Deschid ușa, el intrând ca la el acasă și așezându-se pe canapea sorbind din cafeaua mea.

-Un bună dimineața ar fi fost suficient! îi atrag atenția nervoasă.

- A ... scuze. Nu te-am văzut aici.

- Serios!! Aigo ce bou! țip punându-mi mâinile în cap.

- Un bou frumos și sexy, nu uita de astea.

-Jungkook, ți-a spus cineva că mă calci pe nervi în ultimul hal?

- Da, tu. Acum dacă ești drăguță, poți să te dai din fața televizorului? .Am făcut cum mi-a spus. M-am trântit pe canapea la câțiva centimetri de el, i-am luat cafeaua din mână și am început să sorb din ea cu putere.

Nici nu aveam de gând să îl întreb ce caută la mine acasă la ora 6 dimineața. Nimic nu mă mai miră când vine vorba de Jungkook.

De fapt dacă stau să mă gândesc, un singur lucru ma făcut să-mi pun semne de întrebare. În urmă cu 2 zile s-a comportat foarte ciudat.

*în urmă cu doua zile*

Jungkook îmi scana corpul de sus până jos studiindu-mi fiecare mișcare.

-Korina... vreau să-ți spun ceva!

- Ce e Jungkook?

-Îmi pare rău că ți-am dat palma aia. Nu a fost cu intenție, nici nu știu de ce am făcut-o! mă întorc cu ochii căscați.

- Și ce dorești? Crezi că te voi ierta? No, i'm sorry Jungkook.

- Korina, nu fi așa. Înțelege-mă măcar acum.

-Și dacă nu vreau? Nu sunt obligată să știi. Ai făcut-o , îți pare rău, trecutul rămâne același. Treci peste cum am făcut și eu.

-Te rog iartă-mă! , mă cuprinde în brațe și începe să plângă ca un copil mic. Barbatul cel puternic a devenit un simplu băiețel neajutorat. Inima mea s-a topit instant, parcă îmi pare rău pentru el. Am început să îl mângăi pe cap, el strângându-mă mai tare în brațe.

- Bine Jungkook, te iert. Dar sper să nu se mai întâmple.

-Serios?

- Da, acum nu mai plânge. Începe să-mi sărute obrajii. Gestul lui ma șocat puțin. Dacă așa reacționează el doar pentru că i-am acceptat scuzele, nu vreau să mă gândesc ce s-ar putea întâmpla dacă l-aș face cel mai fericit om din lume.

*în prezent*

Sinceră să fiu în acel moment mă abțineam din tot sufletul să nu îl sarut. Îmi întorc privirea către el, nici nu l-am observat că stătea de ceva timp și mă privea. Mimez un zâmbet fals.

- La ce te gândeai?

- La nimic , pur și simplu stăteam așa, încercam să evit întrebarea.

- Atunci de ce aveai zâmbetul până la urechi?

- Ce? Adică... nu știu despre ce vorbești.

- Serios? Ba cred că știi, spune și se apropie din ce în ce mai mult de mine. Îmi ia cana cu cafea din mână și o pune pe masă. Își apropie fața de a mea și mă sărută pe colțul gurii.Stau nemișcată.

L-aș lua și l-aș săruta atât de apăsat, dar nu o să o fac.- Korina nu ai timp de prostii!- îmi repet în gând.

Un moment de neatenție din partea mea a fost suficient pentru Jungkook. Și-a băgat mâna sub tricoul meu strângându-mi un sân.

Când am realizat ceea ce se întâmplă l-am îndepărtat de pe mine și am sărit ca arsă de pe canapea. El se uita cu o fața mirată la mine, iar eu cu una speriată.

- Ești nebun? Aveai de gând să mă violezi?!

- Nu se poate numi viol dacă ție îți place.

- Ce să-mi placă? Cum mă pipăi?!

- Posibil. Dacă nu-ți plăcea mă îndepărtai din prima. Avea dreptate , îmi plac atingerile lui. Dar nu îl pot lăsa. E greșit.

Se ridică de pe canapea și mă trântește pe jos.Se pune peste mine cu o mână îmi ținea mainile deasupra capului iar pe cealalta o plimba pe piciorul meu.

- Nu ai vrea să continuăm? întreabă el.

To be continued...

Scuzați greșelile . Sper că va placut. Nu uitați să votați!!!!!🥰