ALIVE HEARTBEAT

~Capitolul 20~

    Cine naiba sunt persoanele astea despre care mi se tot spune? Cine naiba e Jimin? Soțul meu? Nu cred că m-aș căsători așa devreme. Cum de am reușit să ajung în ipostaza asta? Dumnezeu mă urăște!

Nu puteam să procesez,chiar nu puteam. Cel mai nașpa sentiment e cel pe care îl simt eu acum. Uneori îmi aduc aminte de câteva momente din trecut, în rest nimic ce m-ar ajuta. Dar asta este ultima mea problemă acum. Eram frustrată, voiam să văd cine este acest Jimin. Dacă am ajuns să mă căsătoresc cu el așa repede, înseamnă că îl iubesc foarte mult. Dar eu nu simt nimic, nu am nici un sentiment similar iubirii, sau poate am uitat cum se simte.

Cineva intră în cabinet și se așează lângă mine. Era una dintre fetele ce vin destul de des să mă viziteze, dar mereu uit cum o cheamă. Bine că-mi mintesc numele lui Jimin. Nu înțeleg de ce mă înfurii când mă gândesc la el, dar căsătoria? Prea mult pentru mine!

- Numele meu e Medeea, în caz că ai uitat. Am venit să-ți mai pun câteva întrebări. Sau tu mie, um dorești, îmi spune imediat ce-mi observă privirea pierdută și derutată. Da, eram paralelă cu absolut orice.

- Spune-mi tot ce știi despre Jimin, îi spun direct fără nici o ezitare. Se uită cu o față mirată la mine, ca și cum "ce e înneregulă cu tine?" , apoi trage aer în piept.

-Jimin este soțul tău. Sunteți căsătoriți de aproximativ 4 ani. Ați incercat să faceți un copil dar s-a dovedit a avea probleme, așa că ai făcut avort. Îl iubești foarte mult, nu poți sta 2 zile fără să te gândești la el, aveți o relație fericită...sau aveați, îmi răspunde, ultima parte spunând-o doar pentru ea.

Căsătorită de 4 ani?! Așa mult?! Acum înțeleg cât de mult îl iubesc...sau îl iubeam, orice ar înseamna asta. Presimt că nu aș vrea să știu ce s-a întâmplat. Dau afirmativ din cap și îi zâmbesc, apoi mă întorc cu spatele dându-i de înțeles că aș vrea să mă odihnesc.

Iese din salon, dar înainte de asta m-a privit, știu sigur. M-am uitat cu coada ochiului să văd dacă se mai află acolo, apoi m-am întors cu fața spre tavan și mi-am acoperit ochii cu mâinile. Simțeam că mor.

În sfârșit, dupa aproape o lună de stat în spital, m-au externat. În legătură cu memoria mea, nimic bun. Încă nu știu ce s-a întâmplat și cine sunt cu adevărat. Toată lumea a încercat în fel și chip să-mi reducă memoria, dar în zadar. Poate ieșirea asta mă va ajuta, timp de o lună am respirat aerul greoi al spitalului, timp de o lună singurii ce erau cu mine mereu au fost pereții salonului.

  Medeea se afla pe hol, așteptându-mă. A fost singura persoană ce a venit le mine mai des decât asistenta, aducând cu ea mâncare și tot felul de chestii pentru a nu mă plictisi. M-a îmbrățișat strâns, ca mai apoi să mă conducă la mașină.

La volan se afla un bărbat foarte chipeș. Era îmbrăcat cu niște haine lejere, mai mult pentru casă, dar pe el stăteau bestial de bine. Mi-am pus bagajele în portbagaj și am urcat în spate. L-am salutat pe bărbatul cel frumos, acesta răspunzându-mi cu un zâmbet foarte cuceritor și salutându-mă de asemenea.

- El este Hoseok, soțul meu, îmi spune Medeea. Este o norocoasă sincer. Dacă așa bine arată și Jimin, nu voi mai fi mirată de căsătoria pe care o am cu el.

Îmi bag căștile în urechi și îmi rezem capul de geam. Am înțeles că spitalul era cam la o oră distanță de casă, așa că m-am făcut comodă. Gândurile îmi năvăleau în minte, întrebându-mă oare de ce Dumnezeu e așa crud cu mine. De fire sunt o persoană ce crede în destin, persoane ce apar în viața ta cu un motiv,  și care pleacă tot cu un motiv.

Este oribil să nu îți poți aminti nimic. Să te simți ca un nimeni, să nu știi cine ești, cum te cheamă și ce scop ai pe această lume. Să crezi că Dumnezeu nu te iubește, să crezi că nu valorezi nimic, să nu-ți știi adevărata valoare și adevăratul scop. Mă abțineam cu greu să nu plâng, dacă mai știam cum. De când am aflat că mi-am pierdut memoria, mă rugam ca primul sentiment pe care îl voi simți să nu fie durere sau tristețe, dar asta a fost. Poate că această palmă pe care am primit-o de la viață mă va trezi la realitate în capitolul nou pe care mi-am propus să îl creez.

Eram aproape de casă.În degetele de la picioare simțeam furnicături, iar mâinile îmi tremurau. Aveam emoții. Îmi era frică să intru acolo, dacă mă loveam de realitate? Nu mai pot suporta încă o palmă.

Cobor cu frică din mașină. Medeea mi-a spus să merg înainte, în spatele meu fiind Hoseok cu bagajele. Am deschid ușa ce spre surprinderea mea era deschisă, și am pășit cu frică înăuntru. E mult mai mare decât pare de afară, dar întunecată. M-am așezat pe canapeaua din sufragerie și priveam fiecare lucrușor cu atenție,fiecare detaliu, fiecare strop.

- Te vom lăsa puțin singură să admiri casa, noi vom merge la cumpărături. Dacă se întâmplă ceva, aici e numărul meu,sună-mă, îmi spune Medeea, apoi iese din casă. I-am privit cum s-au îndreptat spre poartă, apoi nu i-am mai văzut.

Mă plimbam prin casă. Era imensă. Aveam prilejul să studiez fiecare locușor fără să fiu deranjată de nimeni. Mergeam încet, atingeam orice îmi apărea în cale,dar nimic ce m-ar ajuta să-mi aduc aminte ceva. Înafară de un miros extrem de familiar ce ocupa întreaga casă, nimic nou. M-am pus dezamăgită pe patul dintr-o cameră ce probabil este a mea, și am adormit.

Căutam prin cameră. Totul în jurul meu era o harababură. Hainele erau toate aruncate, mobila era cu susul în jos, o oglindă era spartă, iar tălpile mele erau cumplit de rănite. Simțeam cum fiecare ciob îmi pătrunde pielea cu putere, dar nu-mi păsa, trebuia să îl găsesc. Fiecare sertar pe care îl deschideam era ba gol, ba plin cu porcării. Am împins dulapul acesta căzând pe jos,o gălăgie mare producându-se. Mi-am băgat mâinile în păr, trăgând de el cu putere. Simțeam că o luam razna. Am încercat să mă calmez, și să continui să caut în continuare, dar nu mai aveam putere. Am mers spre bucătărie și mi-am umplut un pahar cu apă, pe care l-am băut în nici 3 secunde.

După ce m-am calmat puțin, am început să simt durerea din picioare. M-am uitat la talpă, cioburi din oglindă erau înfipte în ea. Le-am scos , dar sângele s-a împrăștiat repede. Mi-am pus un bandaj în jurul tăplilor și am mers în sufragerie. Când am ieșit din bucătărie, m-am împiedicat de un covor. Abia atunci mi-am amintit. Aici era! Am îndepărtat covorul și am scos o plăcuță din parchet, acolo aflându-se o cutie. Am deschis-o, din ea scoțând un jurnal. Era mov, simpluț. L-am deschis și am început să umblu prin el. Dar deodată totul s-a făcut negru.

Deschid ochii încet și mă uit în jur. Eram în camera mea. Nicio oglindă spartă, niciun dulap aruncat, nicio mobilă cu susul în jos, tot arăta normal. A fost un vis.

M-am ridicat din pat și am mers să văd dacă acea cutie chiar există, probabil era ceva foarte important. Am coborât scările în grabă. Am îndepărtat covorul, și am scos acea bucată de parchet. Întradevar, acolo se afla o
cutie. Am deschis-o cu frică și...

To be continued....

Ce credeți că se află în cutie?👉🏻😜