Roses and madness (Kpop Fan Fiction)

10. Lacrimi

10. Lacrimi

Privirea îmi era fixată pe unul dintre pereţi camerei, în timp ce încercam să-mi fac ordine printre gânduri.

Durerea ce-mi acaparase sufletul, era insuportabilă...sfâșietoare. Îl iubeam pe Yu...deși făcuse atâte eu încă îl mai iubeam și nu puteam să schimb acest lucru.

Un scârţâit ușor m-a adus la realitate, iriși mei dând de figura obosită a fratelui meu. Și-a trecut absent mâna prin păr, ciufulindul, urmând ca apoi să vină în dreptul canapelei și să se așeze lângă mine.

La scurt timp ajunsesem în poala sa, capul meu fiind afundat în tricoul său...udându-l cu lacrimile ce curgeau fără oprire.

Vroiam doar să mă ascund...să dispar, să plec departe și să uit de toate. Încercam să mă conving că totul este doar un vis urât, din care mă voi deștepta la un moment dat.

Mă amăgeam singură...era cruda realitate.

Simţeam vag mâna lui Kris pe spatele și respiraţia sa caldă ce îmi lovea creștetul capului. Totul era în ceaţă.

Nu observam trecerea timpului sau faptul că mai era puţin și soarele avea să răsară, eram pierdută de realitate și un singur gând mi se invârtea prin minte. De ce?

Ce făcusem atât de rău incât să merit toate astea?

Mi-am ridicat încet capul de pe umărul fratelui meu, ochii mei dând de materialul îmbibat în lacrimile ce încă îmi mai pătau obraji.

Iriși mei i-au găsit pe cei ai fratelui meu și l-am analizat pentru câteva secunde.

Ochii îi erau roși și nedormiţi, părul răvășit, iar expresia feţei exprima oboseală și tristeţea.

- Chiar trebuie să-l închizi acolo? Voceam îmi era răgușită și spartă, având o tentă de agonie și poate speranţă. Poate dacă îi administrăm din nou tratamentul necesar și îl ţinem sub observaţie o să reușim să-i stabilizăm starea...nu?

- Ști bine că nu ar ajuta la nimic niște pastile și puţină consiliere. E ca și când ai pune pune apă unei plante ce a murit de multă vreme...fără folos. Știu că e greu, dar tu ști mai bine decât mine că trebuie făcute multe lucruri pentru al aduce la o stare stabilă. Din câte ţin minte tu ești cea care a dat la facultatea de medicină, dar a trebuit să renunţe după aproape un an, nu?

Am aprobat timid amintindu-mi de perioada când aveam doar optsprezece ani și visam la o carieră în medicină, ajutând bolnavi cu afecţiuni mentale, un vis ce s-a sfărmat atăt de repede...

Întotdeauna încercasem să mă conving că pot să stau lângă o astfel de persoană fără probleme, îmi doream să-i ajut, să învăţ mai multe despre ei, așa că decisesem să devin medic.

Totul s-a sfărmat însă când am ajuns în aceași cameră cu un om bolnav de schizofrenie. Făceam practică pentru a ne obișnui cu munca reală din spital.

În momentul când persoana de care trebuia să avem grijă s-a aflat la mai puţin de un metru de mine, am simţit cum pământul începe să se invârtă cu mine.

Piele mă ardea, iar plămâni nu vroiau să mai funcţioneze corect, totul era incoerent și simţeam că mai am puţin și mor. Singurul lucru de care îmi mai amintesc a fost contactul cu podeau înainte ca lumea să devină mai neagră decât noaptea.

M-am trezit câteva ore mai târziu pe un pat de spital, fiind întâmpinată de privirile îngrijorate ale domnului și doamnei Wu.

Acel incident ma făcut să realizez că nu puteam face nimic împotriva fobiei mele, iar câteva zile mai târziu renunţam la facultate.

Pe parcursul anilor mei de studiu aflasem destule lucruri despre starea bolnavilor mintali așa că știam că fratele meu are dreptate.

                                                                                 ***






Draperiile erau trase lăsând camera în obscuritatea întunericului, soarele era ridicat de mult pe cer, iar lumina sa încerca zadarnic să străpungă materialul gros ce acoperea ferestrele și ușa de sticlă a balconului.

Pierdusem noțiunea timpului odată ce Yi Fan plecase la secție pentru a pregăti totul. Nu dorise să mă lase singură,dar era nevoit, intrase în criză de timp. 

Yu trebuia să sosească în orice clipă, dar lucrurile nu aveau să se întâmple ca și în celelalte dă-ți când venea. Nu aveam să-l mai i-au în brațe sau să-i spun că-l iubesc...aveam să stau în fața sa încercând să nu leșin în timp ce fratele meu ar fi venit alături de polițiști și doctori și l-ar fi luat de acolo.

Vroiam doar ca totul să se termine, să îl văd cum pleacă, să mă conving că nu este persoana pe care o credeam și să încerc să trec mai departe.

Dar încercările păreau fără sorți de izbândă.

Tot cea ce făcusem până atunci fusese să stau întinsă în patul meu, prinvind absentă tavanul. Părul încă îmi era ud de la dușul pe care îl făcusem și mi se răsfira pe materialul așternuturilor. Corpul îmi tremura lent din cauza faptului că purtam un simplu tricou, larg de culoare negră, pe dedesupt având o pereche de lenjerie aleasă la nimereală.

Nu simțeam nimic, nu auzeam nimic...nu vedeam nimic, doar cuvintele lui Kris îmi răsunau în minte din nou și din nou.

'' E periculos Elsa, nu știm de ce este în stare...poate să-ți facă rău...''