Volume de aer IV

Călătoria și visul unui bou (prima parte)

(poem în trei părți cu un epilog tămăduitor
pentru fisura existențială a ființelor gingașe)

"part man and part bull" (Ovidiu)

Nu cu mult timp în urmă, în partea de vest a Irlandei, a circulat o istorioară despre un bou care într-o dimineață ploioasă de toamnă s-a hotărât să-și părăsească turma și pășunea și s-a aruncat în Oceanul Atlantic de pe un promontoriu. Poemul de față redă puțin din aventura celor două mile petrecute de bou pe mare și apoi din visul acestuia în timp ce-și refăcea puterile dormind buștean în noul său adăpost pe care și-l găsise: grajdul unui complex industrial de prelucrare a cărnii aflat pe aceeași coastă a Țării de Smarald.

I. (prima parte)

Asterion: Vara abia începe în Gora, musonii de-acum trebuie să se fi retras
și în câmpiile veșnic roditoare sub soarele strălucitor
străbunii mei toți cu grumazul lor alb împovărat
de ghirlande neasemuite de flori
pasc la ora asta liniștiți după oboseala zgomotoaselor ceremonii
ce le-au fost dedicate timp de două săptămâni.
Slăvit fie Vițelul Lor de Aur și Laptele Nesecat al Tribului lor!

Numai eu aici, trist și pierdut, însoțit zi de zi,
ceas de ceas de monotonia acestor vaci
îndelung rozătoare și lipsite de farmec
ca un poet nordic sub povara aceluiași cer întunecat
și printre aceleași ferigi
la marginea acestui sordid platou,
învecinat cu marea și cu domeniul vânturilor,
îmi voi găsi sfârșitul
Oh! da
fără ca vreodată,
fără ca vreodată
să pot gusta din savuarea
fie și a unui singur moment glorios.
Șterse și sterpe sunt zilele mele, toate,
dar toate, fără niciun orizont luminos!

Tânărul Asterion își îndreptă grumazul puternic,
adulmecă cu nări umede mirosul sărat al mării,
bătu nervos din copitele din față pământul mustind de apă
pănă acestea se-nfundară în două ochiuri negre și mâloase de apă
și rămas nemișcat pentru un timp
privi cu privirea sa melancolică de bou
întinderea de cer și de apă
de la Marea cea Mare.

Nici măcar un catarg, își zise
o barcă sau vreun obiect cât de mic
de care să-mi pot agăța speranța
în toată acea imensitate de valuri
nimic pentru mine, nici acolo,
cum nimic nu este nici aici pentru mine.
Sfinte Vițel de Aur, de ce m-ai plămădit
că nu-ți pricep lucrarea!
De ce ai împărțășit cu mine din Prana Ta
și aerul puterii Tale nemuritoare
de ce se irosește în trupul ăsta al meu
puternic ca al unui taur
dar lipsit de orice nobil țel?

Dar Viata se arunca
în acele zile și locuri în vâltoare
și în coarnele sale, pe umerii ei trudiți
dar neînvinși
lua val după val
și din depărtare
din adâncuri neștiute de nimeni
împingând de la spate
spre nările boului nostru, Asterion
Ea ridica un țel.

...II. (a doua parte va urma!)