Evadarea din realitate

Capitolul 17-Lost

Rosalie P.O.V

Tremuram din toate încheieturile si ma simteam amețită știind că e numai din cauza faptului că incercam sa îmi fortez corpul sa se lupte cu el.
Ma strângea atât de tare de mijloc si de mâini, încât urlam ca nu puteam riposta.
Trebuia să încerc să mă calmez pentru o milisecunda si sa ma gandesc care îmi sunt opțiunile: am mâinile blocate, mijlocul nu mi-l pot misca ca sa ma strecor pe sub mâinile lui, însă mai aveam o optiune

Fără să mai stau sa analizez prea mult, am ridicat cat de tare am putut piciorul, tipand in sinea mea pentru toata teroarea pe care nu am crezut ca mi-o poate cauza, iar el a răspuns la rândul său cu un urlet gutural atunci cand l-am văzut cazand la pământ răpus de piciorul meu care a nimerit fix între ale sale.

Orbita de lacrimi si tremurând din toate încheieturile, am început să alerg cu o disperare care ma coplesise in secundele in care am realizat ca pot scapa.
Am ocolit cu o rapiditate de vultur copacii care se întindeau in stanga si in dreapta mea, iar fara sa ma uit in spate si fara o direcție anume, am simtit ce inseamna sa te copleșească adrenalina cu adevărat.

                             ***

Ma oprisem pentru a 3-a oară lângă un copac suficient de masiv încât să ma faca nevăzută si pentru prima dată în ultimele ore, mi-am aruncat privirea spre cer si am observat ca începuse să se întunece.

Imi obligăm conștiința sa rămâna puternică și să mă ajute să găsesc o soluție, însă stiam amândouă ca nu aveam una. Eram afundata in pădure, obosită si terifiata, iar tot ce îmi doream acum era ca totul sa se termine.
Mi-am strâns genunchii la piept scufundandu-mi capul in paltonul pe care îl aveam de la el.
Cum de s-a ajuns aici? De ce el? De ce acum, după toate astea?

Ma simțeam mai singura si mai speriată ca niciodata, însă un alt sentiment li se alăturase, libertatea.
După o lungă perioadă de timp, ma simteam mai libera ca niciodata.
Eram departe de tot ce ma ținea captivă, dar în aceelasi timp încă ancorată.

Stiam ca indiferent daca as fi ajuns la civilizație înainte să mă găsească ei, nu aș putea lasa-o pe Molly singura acolo dupa toate astea.
Nu stiam daca Aaron ma cauta, nu stiam daca fusese vreun plan de al său ca sa ma elibereze in sfarsit, dar știam că ceva avea sa se întample.

Începusem să simt frigul in adevărata lui intensitate, asa ca stiam ca trebuia sa imi adun puterile si sa pornesc din nou la drum cu speranta ca niciun animal sălbatic nu imi va tine companie.
Ma sprijineam de trunchiurile copacilor încercând să înaintez si ma simteam incredibil de extenuata.
Mergeam încet, cu pași mici, raspirand cu grija aerul care mi se părea din ce in ce mai rece.

Însă, la un moment dat, începusem să aud frunze uscate ce par a fi călcate, ceea ce m-a facut sa incremensc știind că nu ar putea fi doar vântul.

Nu imi puteam permite nici macar sa mai respir, nu stiam daca era doar in imaginația mea sau nu, dar sunetul necunoscut mie părea să se intensifice din ce in ce mai puternic odată cu apropierea.
Încet, cu ochii întredeschiși, mi-am miscat ușor capul in directia aceea si mi-am simtit la propriu picioarele inmuindumi-se atunci cand o lumina slaba se zărea la câțiva metrii inaintand încet.

-Rosalie! Se aude un glas nedetectabil încă de la o asemenea distanță, iar eu intrasem intr-o asemenea panica, încât nu stiam ce as putea face mai repede.

Dacă m-aș misca acum, s-ar auzii fosnituri care l-ar duce direct spre mine, iar daca nu o fac, mi se va vedea umbra cand va înainta suficient de aproape.
Te rog Rosalie, gândește-te repede. Nu avem suficient timp.