Evadarea din realitate

Capitolul 47- În echipa

Arthur P.O.V

Drăcie!
Trebuie să scap dracului de aici!
După ce am avut grijă să inconjor camera cu privirea si sa ma asigur ca nu era nicio camera de luat vederi, mi-am privit încheieturile.

Funie.
Bine Arthur, analizeaza-ti optiunile.
În camera nu se afla nimic altceva decât nenorocitul de scaun pe care stau, ușa de metal si aerisirea.
Apoi, incep sa ma balansez încet.
Scaun de lemn, suficient de rezistent in caz ca imi fortez mâinile, dar incapabil să reziste unei cazaturi puternice.

Fără să mai stau prea mult pe gânduri, după ce am ascultat câteva secunde si m-am convins că nimeni nu era prin apropiere, am început din nou să mă balansez înainte și inapoi.
Mi-am încleștat pumnii pe manerele scaunului, apoi brusc, m-am ridicat câțiva milimetrii pe vârfuri.

Pentru ca eram legat si de picioare, tot ce am putut face, a fost sa ma rog ca lovitura sa fie cea la care m-am așteptat.
Apoi am sărit.

Un zgomot puternic a umplut liniștea încăperii, apoi cu inima in gat, am privit scaunul.
Rupt de la jumătate si suficient de distrus încât să îmi pot mișca mai bine mâinile, trag de câteva ori de mâna dreaptă, până când aceasta mi se eliberează complet.

Fără să îmi permit să mai pierd timpul, am început să îmi dezleg agitat si cealalta mână, apoi sa trec la picioare, iar în mai puțin de 2 minute, eram in fața ușii de metal, pregatindu-mi următoarea mișcare.

Brusc insa, pașii apăsați de pe hol ma făcură sa raman imobilizat in partea dreaptă a usii, ajutându-ma totusi sa fiu acoperit atunci cand ușa se va deschide.
Ceea ce se intampla si in urmatoarele secunde.

Usa este larg deschisă, dar nu atat de tare încât să mă lovească, iar eu abia imi pot tine respiratia, știind că ceea ce voi face acum, va fi decisiv.
Tata stătea în fața mea la câțiva metrii, privind spre scaunul distrus, în timp ce eu, am început să pășesc silentios spre crapatura usii.

- Arthur! Spune dur, înainte să îl văd cum se întoarce manios spre mine
Imediat cum m-a văzut, a încercat la propriu sa sara pe mine, însă exact in acel moment, am tras ușa spre mine, iar o tupuitura urâtă a urmat, realizând ca Erik se lovise cu capul de ușa.

După ce l-am văzut cazand la pământ, am închis dur ușa, si am fost mai mult decât bucuros sa vad cheile in ială.
-Nenorocit bătrân, murmur in timp ce incep sa înaintez rapid pe holurile reci.

                             ***

Unde dracului sunt? Gandesc, simtindu-mi pulsul cum o ia razna cu fiecare secundă scursă.
Era un nenorocit de hol fara sfarsit, imprejmuit de usi metalice, si cu inca una in capat.

Le-am incercat, lovit si înjurat pe toate, dar erau de neclintit.
Priveam bulversat tavanul mucegăit, observând vag cum câteva picături de apă se prelingeau pe pereti.
Am atins încet pata umedă ce ajunsese la mine, iar toate gândurile imi erau confirmate.

Era apa.
Iar eu eram intr-un nenorocit de subsol.
Iar una dintre usile astea, avea să fie cheia mea spre iesire.

Doar ca, pumnii ce începuseră să se audă in ușa din spatele meu, imi confirmasera faptul că Erik se trezise.
-O să regreți ca ai facut asta, Arthur!
O s-o regreți, copile! Urla el din răsputeri.

Asa ca zgomotul începuse să se creeze.
Pumni și picioare in ușa, țipete și amenințări.
Doar ca...la scurt timp, asta nu rămăsese singurul zgomot.

Un plâns vag, înfundat imi năvălii mintea, facandu-ma sa împietresc.
Înnebunesc? Imi spun, începând sa ascult atent fiecare ușa pe lângă care treceam.
Iar apoi, realizasem ca nu.