Lacuna - Park Jimin Fanfiction

Dance

Dance - a series of motions and steps coming from the soul; considered a form of art and usually performed to music.

Un sentiment ciudat mai e și iubirea. Te năvălește dintr-odată, fără vreun avertisment. E egoistă, dar dornică de a fi împărtășită, îți arde sufletul și te face să zbori în același timp, te sufocă cu întreaga sa complexitate, iar la finalul zilei te uimește cu cât poate fi de simplă. Este superbă, divină și nimicitoare, căci îți fură inima și se cufundă în întreg corpul. Pune stăpânire pe toate simțurile tale, te face să pierzi noțiunea timpului. Te orbește și totuși te ajută să vezi lumea cu alți ochi. Este plină de farmece și antiteze, se joacă cu tine, dar mereu te ia în serios. Este ciudată iubirea asta.

Când încerc să descriu ceea ce simt, rămân fără cuvinte din dorința de a cuprinde întrega sa complexitate în vorbe. A spune te iubesc cuiva e la fel de complicat și ciudat ca sentimentul în sine, căci ai impresia că rostești prea puține cuvinte în comparație cu ceea ce sufletul tău simte, însă, în același timp, e suficient. Ciudat, într-adevăr.

Adolescența în sine este o perioadă ce te pune la încercare, căci crești într-un mod accelerat, există schimbări în corpul și în viața ta asupra cărora nu ai niciun control. Unele zile par a fi sfârșitul lumii, iar altele par a fi mai bune decât oricare de până atunci. Este o perioadă în care nu îți place de persoana pe care o privești în oglindă, lucrurile devin confuze, iar inima ți-o ia razna la propriu. Așa mă simțeam și eu în acea vreme. Mă enervam pe propria persoană pentru felul în care ajungeam să îl văd pe Jimin.

Mintea mea încurcată avea prea multe dorințe și fantezii, iar perioada vieții pe care o traversam încuraja toate scenariile ce îmi străfulgerau conștiința. Nu știam cum aș fi putut să îl întreb dacă și el simțea ceva mai mult și nu îmi doream sub niciun chip să distrug tot ceea ce aveam împreună până la acea vreme.

Totuși, ca o specificitate a adolescenței, de fiecare dată după întoarcerea din Busan eram întrebată de colege despre cele petrecute acolo, dacă nu cumva am avut primul sărut sau dacă îmi plăcea de cineva. Uneori, astfel de întrebări deveneau agasante și niciodată nu le răspundeam. Jimin era prețios pentru mine și nu voiam ca oricine altcineva să înceapă să își strige opiniile despre prietenia noastră.

Nu încărcam nicio poză cu noi doi pe rețelele de socializare sau cu oricine din Busan, fiindcă nu aveam nevoie de alte bârfe prin liceu. Mereu am considerat că ceea eu cred și simt sunt lucruri care îmi aparțin doar mie și nu aveam obligația de a da socoteală cuiva.

Preferam să țin momentele fericite pentru mine.

În liceu, multe dintre fetele din clasa mea erau deja experimentate într-ale băieților, iar de fiecare dată când cineva le băga în seamă, se asigurau că toți aflau ce băieți drăguți le curtau, le sărutau și le cumpărau flori.

Pentru mine lucrurile erau diferite, căci nu aveam nevoie de astfel de fapte din partea lui; prezența lui Jimin era suficientă pentru mine și eram dispusă să aștept oricât era nevoie ca și el să simtă ceva pentru mine. Cumva, era mai bine așa. Nu voiam să forțez nimic între noi, tocmai pentru că țineam la el.

- Haide, Diana, sigur ai tu pe cineva și nu vrei să ne zici! mi-a spus una dintre colege, împingându-mă ușor cu degetul.

- Nu, nu am, i-am răspuns ferm, văzându-mi în continuare de cartea mea.

- Dar sunt sigură că cineva tot îți place, a chicotit ea, studiind atent colegii noștri băieți. Ce zici de Christian? E chiar simpatic și cred că te place.

- Nu mă interesează, am răspuns cu același ton rece.

- Ughh, ești așa ciudată, a replicat ea cu o față plină de dezgust. Mereu înveți la școală și îți faci temele în pauze. Ce faci tu de fapt după școală?