Lacuna - Park Jimin Fanfiction

Wish

Wish - a desire or hope for something to happen.

20 august 2018

Deși număr doar 24 de ani de viață începând de azi, de multe ori mă simt de parcă ceea ce am experimentat și trăit până în prezent e mai mult decât suficient.

Devin din ce în ce mai ostenită din cauza faptului că trăiesc totul într-un ritm mult prea alert și nu las loc de o pauză vreodată. Mă încarc voit cu nenumărate obiective și nu mă opresc până nu le ating pe toate.

În urmă cu 10 ani, nu îmi puteam închipui că voi avea o astfel de viață, căci la acea vreme credeam naiv că voi dansa în continuare, că îl voi ține până la sfârșit de mână și voi fi fericită.

Visurile pe care le aveam atunci încă îmi străbat mintea, tocmai pentru că încep să îmi doresc să mă opresc din tot ceea ce fac. Vreau să fiu liniștită și să las deoparte orice grijă pe care o am. Dar oare e posibil așa ceva pentru mine?

Odată cu înaintarea în vârstă, am ajuns să realizez că timpul nu ne iartă pe niciunul dintre noi. Suntem simple ființe efemere, destinate să se nască azi și să moară mâine. Stăm sub semnul incertitudinii, al vulnerabilității și al fragilității. Suntem zdrobiți într-atât de ușor de orice suferință pe care viața ne-o aruncă în cale și tindem să ne vedem doar pe noi înșine ca fiind cei mai îndurerați. Suntem meniți să păcătuim.

Dacă în ultimii ani, la fiecare 20 august mă asiguram că sunt undeva pe drum sau foarte ocupată pentru a evita cu orice preț o aniversare, 2018 a adus cu sine o lumină la capătul tunelului.

Simt că încep să ies din carapace și că îmi pot permite mie însămi să respir, să iau o pauză pentru o clipă. Nu îmi mai doresc să fiu mereu pe picior de plecare, ci începe să îmi surâdă ideea de a prinde rădăcini într-un loc în care fericirea e posibilă.

Într-un impuls de moment, în acest an am ales să petrec cu cealaltă jumătate a mea o zi fără responsabilități, muncă sau orice grijă. E prima noastră zi cu adevărat liberă din ultimii ani.

- Wow, exprim stupefiată. E prima dată când mă trezesc la ora prânzului și nu pentru că sunt nedormită de 3 zile.

- Știu, nu? răspunde Seba entuziasmat. Ahh, mă simt atât de bine după mai bine de 12 ore de somn. Nici măcar nu mai știam cum e să dormi atât de mult. Dumnezeule.

- Dar în vacanța ta în Busan nu ai dormit? îl tachinez eu.

- Oh, nu, se uită la mine și afișează un botic de câine. Am mâncat ca un porcușor și m-am uitat la vreo 10 seriale. Trăiam cu fast-food și energizante. Chh, groaznic, tremură îngrozit de propria lui imagine.

- Porcușor? Nu te văd chiar atât de mic, adaug în timp ce îl privesc în toată splendoarea sa de 1,84 m.

- Să mă fac singur porc ar fi un pic... Bleah, se strâmbă el. Nu îmi place cum sună. Porcușor e mai drăguț.

- Aha, dau din cap uimită de logica lui.

După un mic dejun copios și gătit fără grabă, am decis să ne scoatem noile bicicletele la o plimbare.

Seul arată diferit față de ultima dată când mi-am permis să îl privesc cu adevărat. Atunci când sunt la volan nu mă preocupă peisajele, iar când stau pe bancheta din spate prefer să lucrez la ceva sau să dorm. Acum însă, am libertatea de a privi totul după bunul plac.

Pedalăm neobosiți kilometri întregi, iar efortul este insesizabil datorită priveliștii. Clădirile par că se termină undeva în cer, deasupra norilor, oamenii se mișcă neobosiți de la o destinație la alta, fiecare preocupându-se cu sine. Soarele strălucește puternic și e acoperit din când în când de câte un nor pufos. Oricât de gălăgios e orașul, în interiorul meu e un calm de nedescris. Ciudat lucru, dar e o senzație chiar plăcută.