Lacuna - Park Jimin Fanfiction

Passion

Passion - a very powerful feeling; an extreme interest in or wish for doing something.

Melodie: Jaymes Young – Infinity.

Nu a contat niciodată cât de tare am vrut să fug, nu am putut renunța la ceea ce mi-a făcut sufletul să tresaltă de bucurie și corpul să se simtă viu. Pasiunea m-a controlat întotdeauna și nu m-a lăsat nicio clipă să renunț definitiv la ceea ce am iubit cel mai mult: Jimin și dansul.

Anii au trecut, iar eu ajunsesem la cea de-a noua vară petrecută în Busan. Deși puteam pleca în vacanțe și alege orice alt loc al lumii, eu mă încăpățânam să mă întorc în fiecare an.

Cursurile de dans nu erau cele mai extraordinare din lume, nici metropola nu era ceva nemaiîntâlnit sau de neegalat, însă Jimin era toate astea și încă ceva în plus.

- Cum a fost anul școlar? a întrebat el zâmbind.

- După cum ai aflat, am intrat la liceul mult dorit, chiar pe primul loc. Seba a fost al treilea, am chicotit eu, mândră de faptul că mi-am depășit geamănul.

Am dat să ne ținem de mână, însă un grup de adolescenți din cartier era în apropriere și ni le-am retras. Ce-i drept, astfel de gesturi deveneau din ce în ce mai greu de făcut, căci eram amândoi la vârsta pubertății, unde uneori o îmbrățișare nu însemna un lucru mic, iar ținutul de mână cu atât mai puțin.

În acea vreme am devenit ezitanți unul în preajma celuilalt, tocmai pentru că realizam felul în care eram percepuți fiindcă eram de nedezlipit. Eu și Jimin eram legați unul de celălalt timp de 3 luni, vară de vară, iar nimeni nu era mai presus de prietenia noastră.

Doar că în acea vară, a anului 2009, sentimentele mele au luat o amploare deosebită.

Îl priveam diferit, îi simțeam mâna într-a mea și mă îmbujoram imediat, iar fiecare îmbrățișare era doar o nouă oportunitate de a-mi face inima să bată cu putere. Nimeni nu se compara cu el, iar toate eforturile pe care le depuneam în timpul anului școlar pentru a fi prima și la carte și în dans erau pe deplin răsplătite de zâmbetul lui.

- Sâmbătă am un concurs, ai vrea să vii? l-am întrebat ezitantă.

- Sigur! a răspuns entuziasmat. Ador să te văd pe scenă și nu aș rata pentru nimic în lume un astfel de eveniment, a spus el, iar obrajii i-au căpătat o nuanță puternică de roșu.

- Știi, mă bucur că acum putem comunica mai mult online, am schimbat eu subiectul. E mult mai ușor așa pentru amândoi, deși diferența de fus orar e destul de consistentă.

- Da, ai dreptate, m-a aprobat el, însă acum așteptăm un răspuns cel mult câteva ore, nu săptămâni.

Prietenia noastră era specială, indiferent din ce unghi o priveai, căci, deși 9 luni din an ne despărțeau miile de kilometri, nimic nu ne putea îndepărta unul de celălalt. Și tocmai din aceste considerente, mă blamam pentru faptul că îl plăceam într-un mod atât de profund.

Tânjeam după atenția lui, deși o primeam zilnic, de dimineața până seara, voiam să ne ținem de mână mai mult, dar nu la fel ca până atunci. Îmi doream ca și el să simtă la fel. Dar, totuși, eram simpli copii, abia intrați în perioada adolescenței, iar întrebarea „Oare peste 10 ani voi simți aceleași lucruri?" mă împiedica să îi mărturisesc sentimentele mele.

M-am luptat întreaga vacanță ca nu cumva să mă dau de gol sau să mă comport diferit față de el, căci țineam prea mult la ceea ce aveam noi și nu voiam să dau nicio secundă de bănuit asupra sentimentelor ce mă cuprindeau din ce în ce mai tare. Era ciudat faptul că mă luptam atât de mult cu mine însămi să mă conving că totul era la fel ca până atunci, dar mă trezeam plăcându-l și mai tare cu fiecare zi ce trecea.