Lacuna - Park Jimin Fanfiction

Time

Time - the indefinite continued progress of existence and events in the past, present, and future regarded as a whole.

Melodie: Wonho - Lose

O promisiune, un sigiliu pe care nu am de gând să îl rup vreodată, căci îmi garantează prezența lui. Nu am nevoie de cuvinte pentru a-mi da seama că ce însemnăm unul pentru celălalt e departe de înțelegerea oricui.

Nu are niciunul dintre noi posibilitatea de a trece peste o astfel de conexiune, indiferent de ce trecutul nostru spune sau viitorul ne pregătește.

Știm amândoi ce ne așteaptă pe drumul pe care începem să mergem și dificultățile pe care urmăm să le întâmpinăm, însă totul e mai ușor dacă ne ținem de mână.

Jimin e totul. Începutul, conținutul și sfârșitul. Jimin e viața în sine și nu pot lăsa deoparte ceea ce există cu adevărat între noi.

Oare și ceilalți pot înțelege?

Nu contează, cât timp el continuă să fie prezent în viața mea.

Timpul are puterea de a rezolva ceea ce noi nu putem controla. Timpul îi poate face și pe ceilalți să înțeleagă lucrurile pe noi le vedem deja cu claritate.

- E liniște aici, Diana, spune el cu un zâmbet satisfăcut. E departe de toată agitația, de toți ochii curioși care așteaptă la fiecare colț să fac un pas greșit. Aici pare că lumea e a noastră. Nu crezi?

- Ba da, răspund eu. Faptul că nu e nimic în jur, e un lucru cu adevărat liniștitor. Mi-aș dori ca fiecare zi să fie atât de calmă și lipsită de griji, dar, dacă ar fi așa, probabil că aș simți că îmi irosesc viața. Uneori, aș vrea să mă opresc și să respir liniștită. Să nu mai alerg ca o nebună dintr-o parte în alta. Oare va fi vreodată posibil? Oare lumea va primi o pauză, în așa fel încât să pot pune stop pentru o vreme?

- Sunt sigur că, într-o zi, totul se va opri și vom vedea că ceea ce am dat din noi acum a meritat. Toate eforturile, nopțile nedormite și durerile vor da roade. Într-o zi ne vom opri și vom trăi doar pentru noi, dar nu e încă momentul. Mai e nevoie de timp. Trebuie să avem răbdare, Diana. Important e să rămâi cu mine...

Îl cuprind în brațe și îmi bag mâinile pe sub geaca lui de iarnă, ținându-le pe spatele lui.

- Am să fiu prezentă la fiecare pas pe care îl faci, oricât de greu ar fi drumul și indiferent dacă picioarele m-ar durea de la prea mult mers. Nu am să plec, nici măcar atunci când îmi vei cere. Mai cântă-mi o dată, Jimin. Cântă-mi la nesfârșit, pentru totdeauna, îl implor eu.

Îmi deschid sufletul în fața lui și îl las să îmi cânte de câte ori dorește. Vreau ca timpul să mai stea puțin în loc pentru a ne putea bucura o vreme îndelungată unul de prezența celuilalt.

Mustangul a devenit un cămin în care ne simțim liberi, dar păziți de lumea de afară. E locul în care ne împărtășim secretele, dorințele, durerile, unde ne lăsăm purtați de ceea ce se află în interiorul nostru. Și în felul ăsta, dintr-o simplă mașină, un obiect material, a devenit o parte importantă din noi și din povestea noastră.

Stăm deasupra orașului fără somn zeci de minute, depănăm amintiri într-o lume în care suntem doar noi doi, o lume pe care am creat-o cu propriile noastre mâini.

Mă simt ca și când e ultima noastră zi pe pământ, dar și prima. Nu vreau să se termine.

Cu greu ne încumetăm să mergem spre casă, însă oboseala începe să ne cuprindă pe amândoi.