Lacuna - Park Jimin Fanfiction

Promise

Promise - a declaration or assurance that one will do something or that a particular thing will happen.

Melodii pentru acest capitol: CL – 5 Stars, Bahamas – All I've ever known.

- Ce anume? întreabă confuz.

- Never mind, răspund și el își dă imediat seama despre ce vorbesc.

Chipul i se luminează și pare că tocmai i-am dat cea mai minunată veste din lume. Mă ridic de pe marginea patului și îmi scot cămașa din pantaloni.

- Ce faci? întreabă șocat.

- Nu vrei să îl vezi? întreb amuzată, iar el pare distras. Tatuajul, Jimin.

- Oh, da, da, bineînțeles, răspunde și obrajii lui se înroșesc.

Îmi ridic cămașa și îl las să privescă pentru un moment, apoi mi-o pun la loc.

Mi-am făcut tatuajul în urmă cu două săptămâni, iar durerea mi-a rămas întipărită în minte. Dar, pentru că a fost ceva ce el și-a dorit, nu am ezitat să îmi imprim cuvântul pe coaste pentru tot restul vieții. No, dar chiar n-am ezitat...

- Mulțumit? îl întreb râzând de fața lui șocată.

- Da, sunt fericit, îmi spune și se ridică să mă tragă înapoi lângă el.

Îmi indică să mă întind în pat și se așază cu capul pe umărul meu, iar mâinile noastre se unesc.

- Mulțumesc că faci toate astea pentru mine, deși nu le merit, începe el. Știu că nu îți e chiar așa ușor să vii să mă vezi. Știi, am durerile astea de ceva timp, doar că sunt din ce în ce mai greu de suportat în ultima perioadă. Nu am vrut să te încarc și pe tine cu toate astea, dar cred că mai bine îți spuneam de la început...

- Jimin, spun eu serioasă, să nu te mai aud niciodată că îmi spui că nu le meriți. Ba da, meriți absolut tot ce e bun.

- Dar te rănesc pentru că nu pot fi lângă tine, spune și mă cuprinde cu mâna liberă, adâncindu-se în scobitura gâtului meu.

- Nu, Jimin, îl contrazic eu și mă întorc către el; îi ridic capul în așa fel încât să ne privim. Nu mă mai rănești de mult timp, ci, dimpotrivă, ești singura alinare pe care o am după o zi plină de haos. Să știi că pe cât tu ai nevoie de mine, pe atât am și eu. Nu știu ce e asta și nici cum aș putea să o numesc, însă se simte bine să fie cineva acolo... Te rog doar, nu îți mai ascunde suferința de mine.

- Nu ai idee cum mă simt de când te-ai întors în viața mea... Adevărul e că sunt obosit, schimbă el repede subiectul, corpul meu cedează și nu știu cum să îmi conserv energia și să dansez ca la carte în același timp. Nu găsesc un echilibru între cele două. Simt că dacă o las mai moale, nu sunt suficient de bun, așa că ajung să mă forțez, iar când fac asta din nou nu e în regulă, pentru că se resimte totul imediat după ce concertul se termină. Tu cum faci asta când dansezi? Cum poți să arăți impecabil și să nu depui prea mult efort? îmi cere el sfatul.

- Nu întrebi persoana potrivită, Jimin, recunosc cu greutate și evit să îl mai privesc în ochi.

Începe să râdă, de parcă am spus cea mai bună glumă pe care auzit-o în ultima vreme. Problema e că eu am fost cât se poate de seriosă.

- Diana? expresia i se schimbă, iar eu mă pierd.

Jimin, de cele mai multe ori fără să vrea, are puterea de a scoate la iveală cele mai adânci secrete și suferințe cu care mă lupt. Sufletul meu simte nevoia să urle de durere, să arate cuiva cât de distrus poate fi, iar el e acum lângă mine. Simt cum lacrimile încep să îmi curgă și nu mai pot să ascund nimic.