Lacuna - Park Jimin Fanfiction

Jealousy

Jealousy - generally refers to the thoughts or feelings of  insecurity, fear, and concern over a relative lack of possessions or safety.

Când sunt pierdută în muncă, zilele trec mai repede, iar asta mă ajută, fiindcă nu îmi rămâne timp să mă gândesc la nimic altceva. Dar, uneori, privirea lui se întrezărește printre maldărelele de foi și reușește să îmi încurce ritmul alert.

Nopțile sunt singurele în care e liniște și nimeni nu vrea nimic de la mine. Mă lasă în pace, câteodată, fiindcă au impresia că dorm. Dar vai, cât de tare se pot înșela, căci nopțile mele sunt pentru lacrimi și singurătate. Atunci, în acele ore solitare, pot cutreiera în voie printre amintiri și pot retrăi momentele ce au apus cu mult timp înainte din cauza celei mai teribile persoane. Din cauza mea.

Cât de meschin să fii încât să lași în urmă pe cineva ca el? Cât de orb să fii să nu vezi ce ai lângă tine? Trebuie să fii eu.

Fiecare an departe de el pare doar să mă îndepărteze de cine sunt și să mă dezumanizeze. E deja 2018, ce naiba fac cu viața mea?

Privesc rândurile infinite de haine și pantofi de care nu îmi pasă, dar la care se uită toți cei ce mă întâlnesc, fiindcă au proasta impresie că puterea stă în îmbrăcămintea pe care o porți. Zeci de bijuterii primite în dar de la persoane care știu doar cum mă cheamă și câți bani am, dar care nu cunosc nici măcar ce muzică ascult.

Sunt înconjurată de o cameră plină de superficialitate, iar eu... eu sunt în mijlocul ei, pe o canapea dintr-o piele fină. Ironic.

Cu ce mă diferențiez eu, Diana Serafimi, de toți ceilalți pe care îi consider nesăbuiți plini de bani? Cu nimic. Sunt exact la fel, doar că eu mă ascund cât de tare pot de acei rechini, de teamă ca nu cumva să afle de el. Un pas greșit, o carieră distrusă.

- Sisteeeeer! Unde ești?

Orice urmă de liniște îmi este distrusă de glasul fratelui geamăn, care, cel mai probabil, tocmai s-a întors de la vreo petrecere VIP din Soho. Îi place să își irosească timpul cu astfel de lucruri de fiecare dată când ne aflăm în Londra și prinde câteva zile libere.

- Sunt în dressing, ai ceva important de spus, Seba? strig eu.

- Mai important decât gândurile și suferințele tale? Nu. Mai important decât toate milioanele din camera asta? Poate, răspunde cu un ton zeflemitor.

Intră în dressing și primul lucru care mă izbește este chipul lui încărcat de griji. Pare amăgit și cu gândul undeva departe. Inima mi se strânge, căci îi pot simți durerea cu ușurință. Îmi dă o stare cumplită de neliniște felul în care arată.

- Ok, Sebastiano, începi de bunăvoie să îmi povestești sau va trebui să mă sacrific eu, spun fără ezitare, făcându-i semn să se așeze lângă mine.

- Nu, nu e nevoie. Aș avea ceva important de discutat și numai tu poți înțelege. Deși, recunosc, sunt curios ce cauți la 4 dimineața în dressing, că doar nu te apucă curățenia fix acum.

            Deși se dorește a fi amuzant, felul în care încearcă să nu se lase afectat îi dă de gol adevăratele intenții.

- Nu, în niciun caz, răspund serioasă. În fine, spune-mi ce se întâmplă.

- O să ai o ocazie unică să mă vezi cum sufăr, spune într-un fel dramatic specific lui. O mai ții minte pe tipa din Japonia, Yukari?

- Bineînțeles, pe ea am lăsat-o ca fiind una dintre coordonatorii și coregrafii academiei de dans din Busan.