Lacuna - Park Jimin Fanfiction

Devotion

Devotion - love, loyalty, or enthusiasm for a person or activity.

Perspectiva lui Jimin

Mai 2013

- Nu vreau să mai rămân aici, spune și ochii ei nu mai vor să mă privească.

Stau nemișcat în fața ei și nu știu cum să reacționez. Nu am văzut-o niciodată așa. De ce se simte de parcă se desparte de mine? Nu, așa ceva nu e posibil. Ne-am promis că vom înfrunta totul împreună, că, dacă va fi nevoie, ne vom ascunde relația. Nu poate da înapoi acum, când tocmai ce ne-am tatuat inițialele unul altuia pe corp.

- O să plec, Jimin. Rămân în Anglia, definitiv. Am fost admisă la Oxford și nu am de gând să ratez o asemenea șansă. Îmi pare rău, dar nu e timpul nostru acum. Nu știu, poate ne vom regăsi, cândva în viitor, și vom fi precum Nana și Ren. Dar acum nu mai am nevoie de tine și vreau să stai departe, fiindcă mă distragi. Vezi-ți de drum și de ce ai de făcut. Să fii cel mai bun.

Vorbește de parcă a învățat totul pe de rost. Sunt blocat cu totul și nu știu ce să îi spun. Nici să plâng nu pot. Aș vrea să o rog să mai rămână cu mine măcar o zi, dar nu sunt în stare.

Ea e în taxi, cu geamul dat jos pentru a-mi vorbi. Nici măcar nu a coborât din mașină...

Geamul se ridică și ea pleacă. Eu rămân în mijlocul bulevardului, încă șocat.

Nu am apucat să îi spun că o iubesc și tocmai de asta nu pot renunța la ea...

Te voi găsi. Noi vom fi precum Nana și Ren... Ne vom revedea, îți promit.

2016

Număr orele până când avem să fim în Japonia pentru câteva ședințe foto și filmări. Mă simt obosit și lipsit de orice motivație, căci e una dintre acele perioade în care mi se pare că nu îmi găsesc locul. Mă simt singur, de parcă aș fi un străin într-o țară despre care nu cunosc absolut nimic, chiar dacă sunt înconjurat de atâtea persoane dragi mie. E o lume greu de suportat și de îndurat, mai ales când sufletul tău se află în mâinile unei persoane care lipsește din viața ta.

Prezența ei e precum primăvara după o iarnă cumplită, ce pare să nu se mai sfârșească; o aștept plin de speranțe, însă ea întârzie să apară. Mă simt de multe ori rătăcit, deși nu e ca și cum mi-am pierdut sufletul pereche, nici vorbă de așa ceva. Adevărata problemă e că noi doi suntem mult mai mult de atât. Noi... noi suntem unul singur și nu știu cât mai pot trăi fără propria-mi inimă.

Pentru a mia oară, privirea mea o caută neobosită prin aeroport, însă, pentru a tot atâta oară, ea nu e aproape de mine. Sunt conștient de realizarea unei astfel de posibilități și cât de redusă poate fi, dar nu mă pot opri din a mă ruga să o văd. Am nevoie de ea ca de aer, iar în lipsa ei durerea și dorul știu doar să mă doboare cu lovituri din ce în ce mai puternice. Vreau să știu dacă e bine și cum a fost să facă facultatea la Oxford, sunt curios dacă a urmărit videoclipurile noastre și dacă se întreabă vreodată cum sunt. Probabil e prea ocupată pentru a se gândi la așa ceva...

Aștept liniștit să fie anunțată deschiderea porții, căci am ajuns mult prea devreme și niciunul nu are energie să se plimbe prin magazine, mai ales că nu ne simțim în singuranță și e nevoie să fim însoțiți la fiecare pas într-un astfel de loc.

Studiez interesat persoanele care tot trec dintr-o parte în alta și încerc să o găsesc pe cea după care tânjesc de 3 ani. Sunt conștient că dacă o văd o singură dată nu ar face decât să îmi sporească dorința de a o întâlni din ce în ce mai des; aș deveni egoist peste măsură.