17

Ești fenomenal

La 17 ani m-am înconjurat de oameni toxici. Oameni care îmi închideau cu totul orizonturile impunându-mi social să fac anumite lucruri. Am stat în această presiune destul de mult timp, până într-un final când am părăsit acel grup.

Dar până atunci, am fost depresiv. De ce am fost depresiv? Am fost depresiv din cauza altor oameni. Deci prima cauză a acelei stări au fost strict alți oameni. Am crezut că dacă mă desprind de acel grup n-o să mai reușesc să îmi fac prieteni, nu o să mai fiu „șmecher", am să devin un antisocial, am să îmi distrug conexiunile cu alți oameni etc.

Până să îi las pe ei baltă, la fel cum m-au lăsat ei pe mine de atâtea ori, aveam o grămadă de seri în care plângeam. Eram atât de trist încât simțeam că nu mă pot abține să nu plâng. Mă simțeam atât de singur și nu aveam cu cine să vorbesc să îi spun cu adevărat ce simt, încât tot acel damage mi s-a adunat în minte alimentând acea depresie.

Curios este faptul că eu la vremea aceea eu nu aveam nici mai vagă idee că sunt în depresie. Sau măcar că sunt trist.

Ca să îți dai seama, aveam unele zile în care mă trezeam dimineața, mă spălam și mâncam. Iar când venea vremea să mă îmbrac să mă duc la școală, vomitam o grămadă în baie. De asta eram forțat oarecum ca dimineața să mănânc un pic mai mult.

Nu mi-a plăcut deloc liceul, și în continuare nu îmi place. Aveam sute de dimineți în care mă gândeam la oamenii cu care urmează să îmi petrec X ore și îmi venea instant să vomit. Mi-am analizat și reanalizat alimentația, că am spus că poate este de la mâncare. Dar indiferent de ce mâncam, vomitam tot. Nu conta ce este. Mi-am dat seama asta pentru că iarna ne-a lăsat o săptămână întreagă acasă. Iar în fiecare dimineață (pentru că am continuat să mă trezesc la 7 pentru a nu-mi strica ceasul biologic) nu am vomitat deloc. Nu aveam niciun fel de repulsie nu era nimic neobișnuit DIMINEAȚA.

În restul zilei în schimb, era totul neobișnuit. În primul rând am avut câteva luni bune când nu am ieșit deloc DIN CAMERĂ. Deci nu afară la joacă sau mai știu eu unde, DIN CAMERĂ! Stăteam toată ziua cu jaluzelele trase pentru că îmi plăcea să fie întunecat și să stau la calculator toată ziua.

Ascultam muzică o grămadă, dar nu mă puteam concentra pe versuri. Am încercat să mă uit și la filme sau seriale, dar parcă mi se acrea de ele. Față de ele aveam sentimente de repulsie știind că tot poporul face asta și eu trebuie să mă înrolez în trend. Așa că am rămas la ascultatul muzicii. Cu siguranță multă lume ascultă muzică, și sunt conștient de asta, dar la acest obicei nu puteam renunța. Era un viciu mult prea puternic, pe care îl am și acum. Nu există zi în toată istoria de când sunt eu făcut, să nu fi auzit vreodată muzică.

Problema este atunci când toată lumea din jurul tău te judecă și te critică. Neavând pe cineva LA MOMENTUL ĂLA care să te valideze în ceea ce faci, vrei nu vrei, mintea ta ajunge să se ducă după gura lumii. Astfel ajungi să crezi că ești prost, că nu îți va ieși niciodată că ți-ai pus în minte. Ajungi să te demoralizezi, să îți distrugi orice speranță și ambiție din tine. După un timp vrei vrea ca totul să se termine și ajungi să te izolezi în casă.

Vei percepe statul în casă ca un refugiu, și când va veni ideea să ieși afară îți va crește pulsul, îți va veni să vomiți... parcă ai avea emoții să faci asta. NU considera ieșitul afară și socializarea cu oamenii o provocare, pentru că nu e. Dacă faci asta vei pune prea multă presiune pe tine. Consideră (dacă nu poți, încearcă să te minți singur) că este ceva relaxant. Ceva care te readuce în elementul tău și te scapă de nervi și probleme.

Dacă faci greșeala de a pune prea multă presiune singur pe tine, ieșitul din casă ți se va părea ca urcatul pe scenă în fața a 300.000 de oameni. Stările de anxietate se vor intensifica.

Poate simți că cineva random pe stradă are ceva cu tine, cu felul în care ești îmbrăcat sau pur și simplu cu fața ta. Nu te simți vinovat degeaba, te rog. Nimeni nu te bagă în seamă. Majoritatea oamenilor se neglijează pe ei însuși, iar tu vrei ca oamenii să se consume pe tine? Nu întâmplă asta. Profită de acest lucru, ești singur printre străini. Nimeni din autobuz nu se uită la tine și se gândește „uite-l și pe ciudatul ăsta!", nimeni nu vrea să te facă de râs în fața altora, nimeni nu te trage pe tine în jos ca să se ridice ei. Toată lumea e cu problemele ei, nimeni nu are timp și de alea tale.

Stai o perioadă cu tine. Răspunde-ți la toate întrebările (deep) pe care ți le-ai adresa dacă te-ai găsit random pe stradă cu tine. „Unde mă îndrept? Ce mă definește? Ce îmi place să fac? Ce fel de oameni vreau în viața mea? Care sunt cele 3 lucruri pe care pun cel mai mare preț? De ce fel de oameni trebuie să ascult? A cui părere trebuie s-o iau în considerare? Câți oameni vreau să îmi cunoască viața și să treacă prin ea? Ce calități trebuie să aibă oamenii ăștia? De ce să îmi axez energia pe părerea infimă a altora când pot s-o investesc în mine să fiu extraordinar?". 

Un doctor nu poate să te vindece, dacă nu știe întâi ce ai. La fel, nici tu nu poți să ieși din haosul în care ești dacă încă nu te știi pe tine însuți.