17

Ura de sine

Cea mai mare problema pe care o consider eu la mine însumi este faptul că mă urăsc. Dacă m-ai cunoaște în viața reală, ai putea spune că sunt de treabă, dar și foarte handicapat uneori (nu am ce să fac, așa sunt eu). 

Numai că în interiorul meu mă urăsc cel mai mult dintre toți oamenii. De ce? Pentru ca să îmi mențin „imaginea" pe care tind să cred că nu dau doi lei pe ea, nu pot să spun adevărul complet despre alții. Adică îl spun, dar nu integral și păstrez în mine cele mai dure replici pe care aș putea să le spun unei persoane. Nu le scot din mine pentru că știu că ar distruge-o. 

Și seara când mă culc mă simt atât de incomplet doar din cauză că nu am zis ce am avut de zis. Iar pentru lucruri de genul acesta mă urăsc cel mai mult. 

În viața reală sunt tipul de persoane obiectivă, care nu dă doi bani pe părerile celor din jur (așa ar putea părea), care nu ia deloc în considerarea cuvintele frumoase din partea celorlalți, ce să mai spun de bârfe sau lucrurile mai puțin frumoase. 

Adevărul este că niciodată nu am putut lua în considerare „ura" celorlalți asupra mea pentru eu mă urăsc singur mult mai tare decât mă urăsc ei pe mine. În decursul unei zile normale, tot am obiceiul să îmi repet lucruri „de ce căcat sunt așa laș", „de ce o tot fac atâta pe durul, când eu nu pot sa spun trei căcaturi adevărate despre o persoană în față" ceea ce îmi accentuează self-insecurity-ul de care sufăr. 

Bine, cred că cuvântul „sufăr" este un pic cam mult. Eu în viața reală dau dovadă de un adevărat dur, care nu îi pasă ce crede lumea despre el și face absolut ce îl taie capul. Ei bine, în interiorul meu am multe insecurități pe care încerc să le ascund în mine cât mai tare. Ca pe exterior să nu par deloc vulnerabil. Nu îmi place deloc vulnerabilitatea. Am fost de prea multe ori în stagiul acela și am rămas dezamăgit, de asta acum mă feresc cât mai mult de acea poziție. 

Am analizat lucrul acesta și cred că faptul că îmi creez acestă „armură" în jurul meu, adică faptul că alimentez acest rol pe care îl iau de fiecare dată când ies din casă, mă face să îmi măresc gradul de insecuritate. Dar mereu tind să neg acest lucru spunându-mi că se întâmplă numai în capul meu, dar în adâncul meu știu că este cât se poate de adevărat. 

Iar pentru faptul că nu am coaiele destul de mari să mă expun oamenilor și să le spun totul despre mine, și ce căcat cred eu cu adevărat despre ei îmi creează acestă ură pe care o port pentru mine însumi. 

Momentan încerc să scap de o persoană din viața mea. O persoană de care eram îndrăgostit (poate un pic cam mult) de ea. Și această chestie reprezintă ultimata mea. Vrăjindu-mă cu câteva vorbe, eu am rămas orb în fața ei și nu mai puteam să văd „outside of the box", n-o puteam privi deloc dintr-un punct obiectiv și nu vedeam ce fel de persoană este. 

Recent am contemplat puțin la ea și am realizat că este foarte toxică pentru mine. Numai că nu știu cum să fac să scap de ea. Mă simt prins într-o capcană de șoareci. Pentru că mă folosește din orice poziție pe care o are, și are așa o privire care mă face imediat să mă îndrăgostesc de ea. Realizez că trebuie să o fac să plece din viața mea cât mai repede, și mi se eliberează complet mintea. Și îmi dau seama ce lucruri urâte face, numai atunci când o revăd (după ce am contemplat la aceste lucruri „urâte") le uit pur și simplu. Uit tot ce am gândit, și iar mă las pradă privirii ei. 

Privirii ei de scorpie până la urmă. 

Și pentru acest lucru mă simt cel mai prost din lume, nu ca și cum nu aș fi deja. Nu reușesc să rezist tentației de „asta a fost ultima dată când m-am dus la ea, de acum nu mai avem nicio legătură unul cu altul". Iar la fiecare șansă, am picat. Iar m-am dus, și iar m-am dus și iar m-am dus. 

Cred că am început să înnebunesc. În lipsa ei sunt atât de rațional, încât pot să îmi dau seama de toate aceste lucruri, dar când sunt cu ea în preajmă... începe tumultul. Încep să uit tot ce mi-am promis că nu o voi mai vedea și nu va mai reprezenta un punct slab pentru mine, că de astăzi va fi doar un străin cu care am câteva amintiri legate de el. 

Dar în realitate e mult mai greu să faci acest lucru. Este mult mai greu decât crezi să uiți o persoană care pentru o perioadă, mai mică sau mai mare de timp, a însemnat totul pentru tine. Genul de persoană pe care o vezi doar pe ea într-o mare de oameni. 

E ușor să spui „da, de acum nu mai am nicio treabă cu ea, poate să facă orice căcat că pe mine nu mă mai interesează deloc de viața ei". Dar, deodată, are loc un click în capul tău, și iar începi să simți ceva pentru ea. Și realizezi că vrei tot ce-i mai bun. 

Fiind într-un cerc atât de vicios, realizezi cât de slab ești, și îți dai seama că nu ai niciun fel de tărie de caracter. Nu poți nici măcar să respecți ceea ce îți promiți, ce să mai vorbim să asculți ce îți spun ceilalți din jur. Și așa îți dai seama că nu ai nimic special, și ești doar unul singur într-o multitudine de lume. 

„Multă lume, puțin oameni".