~Intre doua lumi~

~Cruntul Adevar~

Inca astept un semn... un semn care sa imi dovedeasca ca nu sunt nebuna... de ce nu exista cineva care sa imi raspunda la intrebari?

Am coborat incet pe scarile care duceau in bucatarie pentru a imi pregati ceva de mancat... Am gasit pe frigider o foaie pe care scria (trebuie sa recunosc ca era un scris frumos) : "pentru cea mai dulce sotie din lumea intreaga! Te iubesc mult ! " cred ca tata o scisese... Incep sa cred ca se simte mult mai bine decat cu mama...

Am luat din frigider un iaurt . Am lasat iaurtul pe masa si m-am dus sa imi iau o lingura. Cand m-am intors paharelul in care era iaurtul avea gauri de parca ar fi fost ars ... L-am aruncat si am incercat sa cred ca asta nu s-a intamplat... Am iesit afara pentru a ma linisti putin ,dar usa era incuiata. L-am sunat pe tata. A raspuns cineva , nu se auzea decat un fosnet . M-am speriat si am inchis telefonul. Am sunat-o pe Issabella ( sotia tetei) , ceva ciudat se intampla , si acum tot acel fosnet se auzea si pe langa asta , pe perete era scrijelit " Esti blestemata" . Am incercat sa ies , dar toate usile erau incuiate. Doar geamul de la etaj era deschis si m-am gandit sa sar pe acolo. Jos, exacr sub geam erau tufe de trandafiri. M-am riscat si am sarit. Cand m-am trezit am realizat ca sunt inconjurata de medici. Oare ce s-o fi intamplat? Cred ca atunci cand am sarit m-am lovit sau ceva de genul... Doctorii au spus ca nu e chiar asa de grav , dar totusi sa raman in spital in seara asta pentru precautie. Doctorul a vorbit cu tata si a zis ca poate pleca acasa pentru ca va sta cu mine o asistenta. Peste ceva timp lumina de pe holul spitalului se intrerupsese, asistenta adormise ,iar eu ma gandeam daca face parte din blestem sau este doar o coincidenta." Sigur" era o coincidenta, asa cum a fost si cu usile si cu trandafirii si cu telefonul si cu scrijelitul de pe perete. Mai bine nu plecam de langa mama. Imi este asa de dor de ea... As vrea sa o strang in brate si sa o pup si sa ii zic ca nu o sa se mai intample niciodata asta si.. si sa o accept asa cum este..

Urmatoarea zi , pe la 10:00 am iesit din spital. L-am sunat pe tata sa ma aduca acasa ,dar s-a auzit din nou acel fosnet:

- M-am saturat ! Mai bine omoara-ma acum si gataa! Nu mai suport! Imi pare rau!

-Degeaba iti ceri scuze. Nu mai ajuta la nimic acum... Este un blestem , deci trebuie sa fi chinuita tot timpul pana o sa te sinucizi .

-Sa ma sinucid? si incepusem sa plang.

-Exact!

-Nu cred ca o sa fiu in stare sa fac asta!

-O sa fi nevoita sa faci asta pentru ca o sa fi disperata!

Simteam cum i se schita un ranjet malefic pe fata .

-Mi-a inchis... Nu pot sa cred... O lacrima rece imi strabatea fata si simteam cum lumea mea se prabusea intr-un maldar de intrebari fara raspuns si vise spulberate...

Hey guys! Ce mai faceti? Ma scuzati ca nu am mai postat de mult , dar am avut multe lucrari si am dat si tezele si ama avut si antrenament... deci ... mda... sper sa va place capitolul! Pana data viitoare ramaneti cu ochii in patru pentru ca la fiecare colt de strada poate fi o femeie tignita care sa puna un blestem pe voi. Transmisinune incheiata by Typical Girl.