Te iubesc, profu...

|Capitolul 10|

Ryan pov.
Am închis ușa, lasandu-i pe cei doi porumbei singuri. Pe drum i-am trimis un mesaj Francescăi, spunandu-i ca voi sta la ea in noaptea asta. Trimițând mesajul mi-am băgat telefonul în buzunar, ne mai așteptând să citesc raspunsul.
Aveam de mers vreo douăzeci de minute, daca ma grăbeam, dar nu aveam starea sa măresc  pasul.

Imi vărsăm nervii prin fiecare lovitură pe care o ofeream pietrelor.

Eram atât de nervos și dezamagit, dar acest lucru nu schimba nimic. Nu pot să cred că m-am îndrăgostit de cineva care are prietenă.

Mi-am pus mâinile în cap, trăgând de firele de par roz. Am scos un țipat de frustrare.

Cred ca ar fi mai bine să-l evit o perioada, poate ca asa voi trece de perioada aceasta.

In loc sa mă calmez, gandurile astea m-au enervat și mai rău, asa ca am mai zabovit vreo cateva minute.

Am simtit telefonul bazaind in buzunar, Francesca mi-a scris.

F: Yeey, fii pregatit, Ryan, sa vezi cate nebunii vom face.

Acum, nu va gânditi la prostioare, nebuna mea prietena, prin nebunii se refera la: mancat nesănătos, jucat jocuri video, privit filme de groaza sau comedie, etc...

Am zâmbit puțin, simțind parcă entuziasmul prietenei mele.

[•••]

An batut la ușa, din casa auzindu-se cineva fugind. Aceasta a deschis ușa, eu nereușind nici să salut, m-a prins de mana tragandu-mă spre camera ei care era la etaj.
Camera având pereții mov cu niste linii la întâmplare de culoare neagră, dând încăperii un aer de intimitate, fiind locul perfect pentru un refugiu.

F: Ce a durat atât? Stii cat a trebuit să te astept? Spune bosumflandu-se.

Eu: Scuze, dar acum sunt aici. Zic zâmbind forțat.

Prietena mea observând acest lucru. Ma privea cu ochii îngustati ca și cum ar încerca să citească ceva minuscul.
Mi-era teama ca nu cumva să-și dea seama că nu sunt chiar in apele mele.
Dar, rasuflu ușurat, atunci cand o văd ca-și ia privirea de pe mine pentru a se arunca in pat.

F: Hai sa ne uitam la un film. Spune aceasta, ridicandu-se repede de pe pat, privindu-ma într-un mod rugător.

Am acceptat, preferand sa ne uitam la un film de comedie.

Am privit cinci filme, dar totuși, n-am putut să-mi iau gândul de la Nicolas.
Pe la vreo ora patru dimineața am concluzionat că ar trebui să ne culcăm, pleoapele deja devenindu-mi din ce in ce mai grele.
Stând în patul meu improvizat pe podea o aud pe Fran cum începe să vorbească.

F: Ryan, dormi? Spune pe o voce joasă.

Eu: Nu. De ce?

F: Vroiam doar să te întreb dacă te-ai distrat.

Intrebarea ei era ciudată. Dintr-un anumit motiv simt ca o deranjează ceva, dar decid să-i răspund.

Eu: Da, și.... mersi. Îi răspund sincer.

F: Ma bucur, dar adevarul e ca nu arătai a te distra. S-a întâmplat ceva acasa?

Eu: Nu, doar ca am trecut printr-o situație mai delicată pentru mine.

F: Inteleg. După o scurtă pauză în care aceasta oftase, continuă. Dar daca ai nevoie sa vorbesti despre lucrurile ce te apasă, te rog sa le împărtășești cu mine. Nu e bine sa ții în tine, ok?
Vocea ei tremura. Ea chiar se ingrijora pentru mine.

M-am ridicat îndreptându-nu spre ea, am privito in ochi văzând că aceștia îi străluceau, din cauza lacrimilor. N-am văzut-o niciodată atât de sensibilă, mereu se comporta ca o tipa tare și indiferenta, dar acum este ca o fetiță ce are nevoie de o îmbrățișare, pe care nu ezit să i-o ofer. Am asigurat-o că sunt bine, dându-i un pupic părintește pe frunte, aceasta mi-a zâmbit trist.

Nicolas pov.
A doua zi m-am trezit, având cearcăne. M-am îndreptat spre baie pentru a face un duș și am ma spăla pe dinți. După douăzeci de minute ies din baie, stomacul cerând mancare. I-am oferit tot ce am putut, pentru ca frigiderul era aproape gol.
M-am îndreptat spre sufragerie, uitandu-mă la ceas. Era oră unsprezece fără cinci minute și Ryan încă n-a venit. Am incercat sa-l sun, dar intră căsuța vocală. Cred ca s-a supărat.

Ce doamne spun aici, sigur s-a supărat, și eu aș fi făcut la fel daca aș fi fost în locul lui.

Sper doar ca se va întoarce cat de curând. Casa e goală, fără viață, în absența lui, și incep să-i  simt dorul. Vocea sa care de fiecare dată când vorbea îți facea ziua mai senina, chiar daca te-ai afla într-un iad din care știi ca nu ai scăpare.

Imi vine sa ma iau la pumni cand imi aduc aminte că l-am dat practic afara din cauza acelei fufe și a hormonilor mei.
Sentimentul de vina m-a acaparat atât de mult încât am căzut în genunchi, fixand un punct oarecare de pe podea, simțindu-mi ochii intepatori din cauza lacrimilor ce sunt pe cale să mă navaleasca. Abia acum conștientizez ca acel puști, plin de viață, a ajuns atât de important pentru mine. Aș da orice ca acum sa fie aici, consolându-ma, cu toate că nu am niciun drept să-mi permit acest lux.